altă versiune:
CĂLĂREŢUL CU CENTIPEDUL
Timpurile s-au schimbat mult: mii de guri au rostit aceste cuvinte de-a lungul Istoriei, şi de fiecare dată asta voia să însemne că omul care vorbea nu mai putea ţine pasul cu vremurile lui, regretând că vremurile nu se iau după el. Putem presupune că legionarii romani, mărşăluind prin pădurile Galiei, cârteau că timpurile se schimbaseră; secole după aceea, aceleaşi cuvinte, deşi în alte limbi, erau mormăite de către marinari care, în loc să se mai ia după stele, trebuiau acum să privească la un ac scurt, mişcându-se pe axa lui. Şi, cu un mileniu mai târziu, după ce imperiul omului se întinsese aproape în totalitate asupra sistemului solar, piloţii încărunţiţi deplângeau în acelaşi fel scurgerea timpului şi schimbarea obiceiurilor. Ceea ce pe vremea lor fusese periculos şi dificil, acum era simplu şi rapid; acolo unde domnise dispreţul faţă de moarte, trona acum rutina administrativă. Iar ei se simţeau oarecum frustraţi, ca şi cum le-ar fi fost luat tot ceea ce dă preţ vieţii, ca şi cum curajul lor ar fi fost lipsit de orice înţeles. Pur şi simplu, nu ţineau seamă de faptul că actele lor îngăduiseră, de nu cumva atrăseseră după ele, exact acele transformări pe care le bârfeau.
Numai că Timpurile nu se schimbă, nici oamenii. Doar fronturile pe care se înfruntă aceştia se schimbă, şi clima, şi culoarea cerurilor, şi numărul lunilor de pe ele, timpul însă ne duce cu sine cu aceeaşi viteză uniformă, în vreme ce oamenii sunt veşnic în stare să cristalizeze, în câteva clipe, vitejia dintr-o viaţă întreagă. Iar de cumva călăreţii nu mai sunt eroii epocii noastre, e doar pentru că azi nu mai există cai, specia lor dispărând, oamenii de-acum conti-nuând să călărească, cu aceeaşi eleganţă de-odinioară, fantastici monştri de metal în noaptea planetelor îndepărtate.
Multiversuri! 