Am putea detecta sonde extraterestre care se află în interiorul propriului nostru sistem solar?


Întrebarea dacă suntem singuri în univers rămâne una dintre cele mai mari dificultăți filozofice ale timpului nostru. Deși pare aproape de neconceput că civilizația noastră este singură în univers, rămâne totuși faptul că nu am văzut încă vreo dovadă a contrariului.

Dar, în timp ce astronomii au petrecut zeci de ani căutând dovezi ale vieții extraterestre inteligente printre stele, un studiu recent realizat de doi cercetători de la Universitatea din Liege și de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) are potențialul de a schimba această noțiune complet pe cap.

În loc să asculte semnalele trimise către noi, autorii studiului au privit lucrurile dintr-o perspectivă diferită – ce se întâmplă dacă există sonde extraterestre în sistemul nostru solar, chiar acum, care trimit semnale, nu către noi, ci departe de noi afară în cosmos?

Presupunând că aceste sonde au stabilit o modalitate de a comunica cu creatorii lor, ar trebui – teoretic – să fie posibil să se recepționeze semnalul pe care îl trimit.

Pentru a transmite un semnal în spațiul îndepărtat, s-a propus că aceste sonde extraterestre ar fi putut înființa o rețea de comunicații care acoperă galaxiile şi utilizează stelele ca lentile gravitaționale.

Pe baza acestui fapt, susțin autorii, cel mai bun prim loc pentru a căuta dovezi ale comunicării extraterestre este steaua pitică roșie Wolf 359, care este situată la aproximativ 7,9 ani lumină distanță de noi.

„Pământul ar trebui să se afle o dată pe an în fasciculul de comunicare al presupusei sonde solare care emite către Wolf 359”, a spus coautorul studiului Michael Gillon.

„Am făcut niște calcule care m-au făcut să concluzionez că, dacă sonda emite către Wolf 359 în intervalul optic atunci când Pământul este în fasciculul său, ar trebui să putem detecta emisia acesteia chiar și cu un telescop de dimensiuni modeste”.

Wolf 359 este o stea din constelația Leul. Este una dintre cele mai apropiate stele față de Sistemul Solar, doar sistemul Alpha Centauri (inclusiv Proxima Centauri) și Steaua lui Barnard sunt cunoscute a fi mai aproape. Apropierea sa, la o distanță de aproximativ 7,8 ani-lumină de Pământ, a făcut ca această stea să fie menționată în numeroase lucrări de ficțiune.
Are o magnitudine aparentă de 13,54 și nu poate fi văzută decât cu un telescop mare. Vârsta sa este estimată la cel puțin un miliard de ani.
Are o masă de 0,09 M (masa Soarelui).

Mișcarea proprie a stelei a fost măsurată, pentru prima oară, în 1917 de către astronomul german Max Wolf. Observațiile sale au fost publicate în 1919 în Catalogul Wolf, unde el a clasat-o pe poziția a 359-a.[4]. Puternica mișcare proprie a stelei a suscitat atenția astronomilor, întrucât mișcarea proprie a acesteia poate indica faptul că ar putea fi situată în apropierea Sistemului nostru Solar. Este steaua cea mai puțin masivă dintre stelele cunoscute până la descoperirea stelei VB 10 în 1944[5].

Soarele cu găuri și doua planete în plus!


primaSoarele cu găuri și doua planete în plus! de GEORGE CUSNARENCU

Luna ianuarie, care tocmai s-a încheiat, a fost marcata de descoperirile unor fenomene spatiale misterioase, dar si de scoaterea la iveala a unor marturii arheologice sau tehnologice. Stirea lunii ianuarie privitoare la galaxia noastra a fost ca cercetatorii de la NASA au descoperit un fenomen de-a dreptul misterios si anume o gaura uriasa la nivelul coroanei Soarelui, undeva, spre Polul Sud al stelei. E vorba de fapt despre o pata solara de dimensiuni mai neobisnuite în comparatie cu cele observate în mod constant de-a lungul deceniilor.

Descoperirea este spectaculoasa, însa lucrurile se complica mult atunci când sunt cautate cauzele acestui fenomen natural. Cercetatorii recunosc ca deocamdata cauzele producerii acestei gauri coronale nu se cunosc cu exactitate, ceea ce da frâu liber supozitiilor de tot felul. Teoria celor de la NASA este ca astfel de fenomene ar fi provocate de particule care se disperseaza de la suprafata Soarelui cu viteze foarte mari, de peste 800 de kilometri pe ora (?). Imprecizia cauzelor este compensata de observatiile, arhicunoscute, conform carora „gaurile negre” din coroana solara pot avea un impact direct asupra Pamântului, putând provoca fenomene precum aurore boreale sau australe pe Terra sau furtuni geomagnetice. Dar asta nu e tot atunci când vorbim despre Sistemul nostru Solar. Potrivit unor cercetatori britanici si spanioli, Sistemul nostru Solar ar putea contine alte doua planete, pe lânga zestrea cunoscuta. Sa o spunem totusi de la început: este vorba despre o deductie, nu despre o realitate.

Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie observând traiectoria neasteptata a unor obiecte aflate în spatele planetei Neptun. Mai exact, cercetatorii îsi bazeaza teoria pe studierea comportamentului orbital al unui numar de peste zece obiecte transneptuniene extre-me. Acestea ar prezenta „parametri orbitali neasteptati(…), care lasa sa se înteleaga ca forte invizibile le altereaza traiectoria orbitala”, dupa cum explica astrofizicianul Carlos de la Fuente Marcos de la Agentia de informare stiintifica spaniola SINC. Ramânând în aria spatiala, largind însa observatiile, sa amintim si o alta descoperire recenta, referitoare la galaxia noastra.

Cu ajutorul telescopului Kepler a fost descoperit cel mai vechi sistem planetar din Calea Lactee. Botezat Kepler-444, sistemul se afla la 117 ani-lumina de Pământ si este format dintr-o stea pitica portocalie – cu 25% mai mica decât Soarele si, prin urmare, mai putin calda – în jurul careia se rotesc cinci planete, al caror diametru variaza între 0,4 si 0,7 din diametrul Terrei. Sistemul Kepler-444 s-a format în urma cu 11,2 miliarde de ani, adica la 2,4 miliarde de ani dupa Big Bang (daca admitem ca aceasta Explozie Initiala a avut loc acum 13,6 miliarde de ani, un lucru cu care nu toti astrofizicienii sunt de acord). Când au aparut Pamântul si întregul nostru Sistem Solar, în urma cu 4,5 miliarde de ani, Kepler-444 avea o vârsta venerabila.

Vezi continuarea aici