Eschatos de Ștefan Crăciun

Eschatos de Ștefan Crăciun

 

Motto

„Daca dusmanul face o greseala lasa-l sa o faca pana la capat” Napoleon Bonaparte

N-am stiut ce ne-a lovit ,nici in cosmarurile noastre nu ne asteptam la asa ceva.Prea putini am scapat si cei care am facut-o ne-am raspandit prin toate galaxiile.

Cauza eram tot noi,dar in mod indirect. Nu am invatat din greselile facute pe propria planeta cu coloniile: fiecare imperiu a sfarsit printr-un razboi mai mult sau mai putin distrugator.

Dupa ce am descoperit metoda de calatori in spatiu am intalnit alte civilizatii, dar in mandria -sau prostia- noastra i-am considerat inferiori. Am infiintat colonii si i-am supus.

Acest lucru s-a intors ca un bumerang asupra noastra si ne-a distrus. Auzisem de un artefact foarte puternic ,Ar’Hat, dar nu credeam sa existe o asa forta in „colonii”.

Ar’Hat era arma suprema:un fel de bomba cu antimaterie,dar care distrugea tot ce era pe suprafata planetei si o facea de nelocuit.

Dupa ce au folosit Ar’Hat a inceput razboiul care ne-a distrus complet. Cei care am scapat suntem doar ramasite ale civilizatiei umanoide, eram doar niste vagabonzi interspatiali.

Primele doua sute de ani am supravietuit cu greu, dar dupa ce s-a terminat razboiul am reusit sa ne impamantenim pe o mica planeta din sistemul Rigen3.Dar nici acolo nu am avut liniste:o intreaga specie era acuzata pentru crimele comise de cele cateva persoane care se aflau la comducerea imperiului nostru.

A trebuit dupa un secol sa plecam si de acolo. Asa am ajuns sa traim ca niste criminali cu toate ca trecusera trei sute de ani de la distrugerea planetei pe care noi o numeam Terra si ii spuneam acasa…

Multi au inceput sa lucreze pe navele de transport intergalactice,dar stigmatul nu fusese sters de pe fruntile noastre. Dar si mai multi au inceput sa lucreze ca mercenari pentru cei care plateau mai mult si care cel putin le aratau un dram de respect ca oameni. Cei mai norocosi au reusit sa prinda un loc pe statiile spatiale unde alaturi de alti pribegi ai Universului cautau un loc de refugiu.

Familia mea a fost printre cele norocoase. Eu m-am nascut pe Statia Galactica : Hope 13. Era un nume ciudat pentru o super-nava care se plimba de ici colo in univers pentru a gasi un adapost permanent pentru Vagabonzi asa cum ne numeau toti.

La varsta adolescentei am aflat de ce se uitau mai ciudat la mine ceilalti copii: eram Om. Nu-i uram, ii compatimeam, pe ei dar si pe mine.

Acolo am invatat cum sa lupt pentru viata mea si a celor din jur.Pe statie sau oras zburator cum o nimeam cand eram mici am invatat aproape tot ceea ce stiu acum. Viata pe statie nu era usoara in primul rand datorita luptei permanente pe care o duceam cu cei care ne urau acolo pe Hope 13,dar cel mai rau erau vanatorii de sclavi si ghici! noi oamenii eram cei mai cautati. Nu doar pe noi ne voiau ,ci si pe ceilalti Vagabonzi.

Noi eram un fel de perla a sclavilor fapt pentru care pe statie au inceput susotelile. Uneltirile au ajuns la urechile lui Albherg,care era un sprijinit al nostru cu toate ca nu era om,ci era farrd. Albherg era liderul statiei si lui ne supuneam toti si la aflarea uneltirilor a convocat Consiliul. Le-a spus celor din Consiliu sa se ridice si sa-si spuna nemultumirele:

-Aici noi suntem ca o familie uriasa si trebuie sa ne ajutam unii pe altii nu sa incercam sa ne discreditam pentru cine stie ce scopuri ascunse. Daca cineva are ceva de le reprosat oamenilor sa o faca acum si vom vedea ce este de facut. Dar inainte de toate am eu ceva de spus : Oare nu oamenii ne-au ajutat cand ne era cel mai greu? Nu datorita lor suntem inca liberi? De cate ori nu si-au varsat sangele pentru noi cand ar fi fost mult mai usor pentru ei sa stea deoparte? Nu credeti ca timp de trei secole si jumatate si-au ispasit toate greselile comise sau nu? Are cineva ceva de le reprosat?

Atunci au tacut cu totii dar ghinionul nu ne-a parasit si in scurt timp Albherg a murit si la conducere a venit Thesion,un destar. Cu totii ne-am dat seama ca ne asteapta vremuri grele deoarece el era unul dintre cei care ne urau.

Revolta impotriva oamenilor a reinceput. Si noi nu il mai aveam pe Albherg drept ajutor. In Consiliul condus de Thesion s-a decis sa fim alungati de pe statie. Cei cativa care s-au opus au fost ucisi si ni s-a impus ca in 24 de ore sa parasim statie sau… Printre cei care au facut scandal se aflau si parintii mei.

Din lasitate am plecat de unul singur cu o naveta de lupta in care mi-am inghesuit cele cateva lucruri pe care le aveam. Imi era frica de ceea ce urma sa se intample, dar am inchis ochii si am indreptat o rugaciune catre un Dumnezeu care inca ne pedepsea pentru ceea ce facusera stramosii nostri. Cu gandul la dreaptatea divina am pornit la drum. Ma indreptam catre Nicaieri.

Ghinionul a facut sa cad pe mana unor pirati. Dar nu am renuntat prea usor la libertate si probabil ca asta i-a determinat sa nu ma vanda ca sclav. Era acolo un pirat batran fers la origini. El se numea Jongas si m-a primit pe langa el ca invatacel. M-a invatat totul despre navigatie, arme si viata de nelegiuit.

Am aflat de la liderul piratilor Antonas,tot farrd ca si Albherg, ca multi vanatori de sclavi erau chiar cei din aceeasi specie cu mine. Lucrul acesta m-a scarbit si am trait unul din acele momente cand iti doresti sa nu te fi nascut.

Norocul s-a intors cu fata spre mine caci Antonas s-a dovedit a fi fratele lui Albherg. Am aflat ca acesta imi modificase ceva circuite in nava astfel ca in cazul unei izgoniri de pe statie sa ajung la Antonas.     Chiar si dupa moarte Albherg se dovedea un prieten adevarat al oamenilor.

Am gasit in nava si o scrisoare in care isi cerea iertare pentru faptul ca nu m-a consultat inaite de a ma trimete povara lui Antonas. Pe langa acest lucru ma rugat sa raman alaturi de mosi pana cand imi voi gasi Calea.

Dar din moment ce deveneam pirat a trebuit sa imi iau un nume nou. Mi-au spus Eschatos Aisthesis. Mi s-a spus ca insemna Ultima Senzatie. Am intrebat de ce dar nu mi-au spus asa fusese alegerea lui Albherg.

De la karstul Gsagno am invatat multe despre meditatie, onoare si despre filosofia calugarilor kronieni. Gsagno fusese in tinerete calugar.

Dupa zece ani petrecuti alaturi de pirati devenisem foarte cultivat fapt pentru care imi spuneau Nobilul, dar numai in gluma. Cu toate ca am invatat foarte multe lucruri de la ei pentru mosulicii pirati eram tot invatacel dar dupa cum spuneau ei ultimul si cel mai bun pe care l-au avut in vietile lor.

Simteam ca urma sa ma despart de ei curand. Sangele imi clocotea dupa razbunare, luptam fara nici cea mai mica urma de inhibitie fata de moarte…Ma simteam ciudat.

I-am marturisit lui Antonas si a inceput sa rada cu pofta, dar nu mi-a spus nimic cu toate ca fata lui exprima o bucurie enorma. Seara pe cand luam cina a luat cuvantul;

-Escathos era si timpulsa te schimbi…Abia acum iti vom spune ce ai facut in ultimii 15 ani cat ai stat cu noi. Dar mai intai primeste ultimul cadou de la Albherg,si zicand acestea a luat de langa el o cutie alungita pe care mi-a dat-o. Inauntru era o sabie superba si o scrisoare sigilata.

-Scrisoarea o vei lasa pe mai tarziu, nu ai aflat totul.

-Ce mai este de aflat?am intrebat mirat.

-Nu te-ai mirat ca desi te-am numit Eschatos Aistesis ti-am spus doar Eschatos?

-Ba da, dar mi-a fost jena sa va intreb.

-Ei bine ai facut-o acum, si chipul sau batran devenit dintr-o data extrem de serios, sabia pe care o ai in mana este Aistesis…

Am ramas cu gura cascata si observand acest lucru mi-a spus foarte ceremonios:

-Tu impreuna formati un tot unitar, mai multe detalii ai in scrisoarea de la Albherg. Tot ce stiu este ca noi ne-am dus la capat promisiunea fata de ai tai si fata de Albherg… Acum adio prietene! Te vei urca in aceeasi naveta cu care ai venit vei pune pilotul automat care are coordonatele indicate de mine. Pana ajungi vei citi scrisoarea de la Albherg si acolo tre va astepta rasplata pentru cei 15 ani cat ai stat alaturi de noi.

Am incercat sa mai spun ceva dar nici unul din ei nu a mai vorbit de-a lungul cinei. La sfarsit fiecare mi-a intins cate o scrisoare dupa care m-au condus la naveta.

Scrisoarea de la Albherg spunea ca Eschatos     ma desemna pe mine ca fiind Ultimul Om, iar ca orice razboinic trebuia sa am o arma pe masura. Abia acum am cos sabia din teaca si i-am simtit energia vie trecandu-mi prin trup. Abia acum eram Eschatos Aistesis.

Tot odata aflam ca eu puteam fi salvatorul umanitatii si al universului de regimul abuziv al hsadilor. Urma  un rand care m-a ingrozit puteam fi Ar’Hat in forma biologica.

Ar’Hat,un cuvant care facea sa se cutremure Universul, imi era atribuit mie-un Om…

                                                *           *           *

Oamenii dupa ce timp de trei secole ai fost haituiti de noii lideri ai Universului au pus mana pe Ar’Hat-ul uman si cum l-au inselat pe acel tanar…

I-au otravit mintea cu tot felul de minciuni si l-au manipulat cum au vrut. L-au facut sa-si ucida prietenii care l-au ajutat si i-au indreptat furia zdrobitoare asupra tutror celor care le stateau in cale.

Atunci farrzii si-au dat seama ca a cazut pe mana cui nu trebuia si au incercat sa-l faca sa-si aminteasca de ceea ce fusese si ceea ce devenise… Dar vai scump au platit curajul de a-i infrunta pe Oameni.

Astfel a inceput A Doua Era Umana. In dorinta lor teribila dupa putere Oamenii si-au indreptat asupra lor din nou furia Universului. Acum au fost zdrobiti de typhoonieni. In cei zece ani cat Ar’Hat-ul a fost alaturi de ei au redevenit puterea care fusesera inainte de distrugerea planetei lor.

Dar Ar’Hat-ul avea constiinta. Dupa vorbele farrzilor a inceput sa se indoiasca de faptul ca ceea ce facea era bine. A intrat in Starea Suprema sau Meditatio cum i se mai spunea si a luat legatura cu Spiritel Farrd. El nu dorise decat sa gaseasca un loc in univers pentru oameni un sistem unde sa fie lasati in pace, dar a fost transformat fara voia sa intr-o arma de razbunare.

Cativa oameni au ramas ccredinciosi visului de avea o planeta pe care sa traisca in pace si doar aceia au scapat. Typhoonienii si liderul lor Dariu care si-au eliberat galaxia i-au dat incredere.Pe cei cativa i-a dus la loc sigur si atunci si-a indreptat privirile spre cei care l-au folosit pentru o razbunare stupida care nu ajuta nimanui. Si pentru a fi sigur ca nimeni nu se va mai putea folosi de el s-a aruncat cu naveta pe Terra, vechea planeta a oamenilor…

Legendele spun ca ar fi reusit sa supravietuiasca planetei…

Penitenciarul de Ionuț Caragea

 

Doamnă, copilul dumneavoastră trebuie ținut sub observație. Vă rugăm să înțelegeți că reprezintă un pericol pentru societate. Calitățile sale trebuie studiate și controlate, altfel un singur șoc emoțional poate avea urmări dezastruoase.

– Dar nu a făcut rău nimănui, este inofensiv!

– Deocamdată. Însă nu uitați, este un mentat. Rezultatele preliminare au confirmat previziunile specialiștilor. Pe măsura ce va crește, va încerca să-și controleze singur viața, fără să țină cont de echilibrul mediului înconjurător. Va manipula minți, va viola intimități, va afla secretele bine păzite ale forțelor armate. Trebuie evitat un al doilea război al mentaților, ar fi echivalent cu sfârșitul sistemului planetar.

– Dar e copilul meu…și singurul…

– Știm cât de greu este. Veți primi tot sprijinul. Semnați aceste acte prin care cedați drepturile tutelare instituției noastre. Aveți aici creditul compensatoriu și o listă cu facilitățile pe care le dobândiți în urma schimbului.

Penitenciarul se afla în mijlocul deșertului la al 10-lea nivel subteran. Noul născut intră în grija a doi androizi de protocol, într-o cameră cu pereți refractari.

– Cum se prezintă subiectul nr. 33? întrebă directorul.

– Activitatea cortexului este în limitele normale. Nivelul serotonilor este scăzut, în curând subiectul va intra în faza a doua de letargie.

– Monitorizați visurile și transgresia mentală. Identificați la a câta reîncarnare se află. Până mâine vreau un raport complet cu personalitățile antecedenților.

– Hm, acest micuț este plin de surprize. Arborele genealogic al reîncarnărilor se oprește undeva în jurul anului zero. Dincolo de această perioadă…nimic! Ca și cînd ar fi apărut din senin. Unde te ascunzi tu, mititelule, care este secretul tău?

– Subiectul dezvoltă bariera mentală împotriva scanării sinaptice. Am pierdut semnalul!

– Lăsăți-l! Este mult mai puternic decât credeam. Izolați camera și administrați-i 250 mg de LHS.

Gândurile loviră peretele refractar. Cercetă încăperea care avea un caracter oarecum familiar.

– Mamă?

– Nu te lăsa indus în eroare de propria reflexie, se auzi o voce limpede în subconștient. Trăiești în universuri paralele. Mintea ți le înglobează pe toate. Personalitățile tale multiple sunt călătorii pluridimensionale. Imaginația ta este o înlanțuire de “déjà vu-uri”. La ce sistem de referință te vei raporta?

– Cine ești tu?

– Eu sunt tu. La fel ca noi toți ceilalți.

– Și ce vreți de la mine?

– Să te trezești. Eliberează-ți mintea de bariere și privește în interiorul tău. Acolo spațiul este indeterminabil și timpul este ciclic.

– Ce vezi? Ce simți?

– Sunteți prea rapizi. Nu vă pot deosebi. Și atât de mulți…

– Nu individual, doar ca ansamblu. Ce simți?

– Simt cum totul se învârte în jurul meu.

– Și mai departe?

– Simt cum totul se învârte în interiorul meu.

– Cum te numești?

– Numele meu este Același. Nu am nume diferit, sunt Același ca și voi.

– Ce este cuvântul?

– Cuvântul este o iluzie creată cu scopul de a reprezenta indeterminabilul. Cuvântul este o speculație datorată percepțiilor limitate. Cuvintele se modifică și capătă sensuri diferite de la o decadă la alta, de la o limbă la alta.

– De ce are omul nevoie de acest suport pentru a cuantifica absolutul? De ce are omul nevoie de relativitate pentru a-și determina propriul caracter indeterminabil?

– Ce vrei să-mi sugerezi ?

– Omul este o entitate expandabilă și expansibilă. Unde te afli în acest moment?

– Într-o cameră.

– Ce se află dincolo de această cameră?

– Nu știu, nu pot distinge.

– Hai să facem schimb de locuri!

– Unde ești acum?

– În afara camerei.

– Cine este în interiorul camerei?

– Eu !?

– Ce se află împrejurul tău?

– O pădure.

– Câți ani ai?

– 2075.

– Ce sex ai?

– Nu am.

– Deschide gura.

– Nu am.

– Câte degete ai?

– Nu am.

– Ce ești tu?

– Eu sunt ceea ce sunt și nu sunt.

– Ce formă ai?

– Am toate formele și niciuna.

– Ce este Pământul?

– O planetă într-o altă dimensiune.

– Ce este o dimensiune?

– Cealaltă față a realității.

– Ce este realitatea?

– Ceea ce vreau eu să fie.

– Vezi acum? Să mergem!

***

– Domnule director, subiectul nr. 33 nu mai prezintă funcții vitale. Confirmăm decesul la ora 8.02 a.m.

– Ați înregistrat visele?

– Da, însă nu am captat decât un singur mesaj.

– Ce mesaj?

„Crede și nu cerceta”

 

 

Bariera de lumină de Darius Hank

Privirea îi aluneca instinctiv pe linia albă ce despărțea cele două sensuri ale drumului în timp ce gândurile îi goneau cu mult mai repede și mai departe decât mașina pe care o conducea. Periodic câte o pereche de faruri îi amintea că nu e singur pe șosea, că alții, asemeni lui țintuiesc linia de pe mijlocul drumului. I se păru brusc ca linia aceea albă pe care n-o scăpase o secundă din ochi se măreste, se apropie si îl învăluie în lumină. Nu găsi timp să reacționeze. Auzi o trosnitură cumplită, apoi simți o durere cum nu crezuse vreodată să existe. Totul se liniști mai apoi, odată cu întunericul ce îl învăluia rece și deveni conștient că murise. Își dorise mereu, ba chiar se rugase cu înflăcărare să nu moară în accident de mașină iar acum când trecuse prin această experiență constată că era mai puțin dureros decât își imaginase. Se strădui totuși să își miște degetele, duse mâna spre un buzunar interior al hainei ce credea ca o poartă și cu toate că nu se aștepta, scoase la iveală un carnețel. Citi cu satisfacție pe copertă titlul pe care îl scrise când avea optsprezece ani și care încă sclipea la fel de frumos: „Lucruri pentru care m-am rugat și nu le-am primit.” Scotoci din nou prin buzunar și i se păru că mâna îi alunecă adânc până când vârful degetelor îi atinseră un pix. Îl apucă și se grăbi să scrie, undeva pe la sfârșitul carnetului, un numar din trei cifre, după care înșiră cea din urmă rugaciune neascultată. Se gândi că putea să pornească liniștit spre Dumnezeu și să îi ceară socoteală. Răscoli bezna din jur. Treptat, realiză că picioarele îi erau îmbâcsite de apă și noroi si se strădui să le scuture. Porni la nimereală prin întuneric până simți asfaltul cald sub ceea ce numea tălpi. Privi în jur. O linie albă, strălucitoare, șerpuia pe lângă el si hotărî să o urmeze. „Drumul către Dumnezeu” își spuse. Începu să se obișnuiască cu întunericul și reuși să distingă lumea din jurul său: o baltă, poate un râu liniștit în stânga sa, un câmp nesfârșit de cealaltă parte a drumului. Continuă să meargă după linia albă până ce aceasta se sfârși brusc. Se temu s259  meargă mai departe de teamă să nu se prăbușească în cine știe ce hău întunecat așa că porni pe câmpul neted din dreapta. Întâlni buchete de arbuști ce se făceau din ce în ce mai mari cu fiecare pas până deveniră o întreagă pădure. În fața sa, se zărea o luminiță. Porni într-acolo. Ajunse curând înaintea unei barăci dărăpănate prin găurile căreia se scurgeau agale valuri de ceață lăptoasă. Se apropie si privi înăuntru printre scânduri. Un opaiț atârna deasupra unei mese, în jurul căreia patru indivizi jucat cărti si fumau. Chipurile li se pierdeau în fum, sub pălăriile învechite, dar putu să distingă oasele degetelor cu care aruncau carțile pe masă.  Împinse ușa și năvăli înăuntru. „Îl caut pe Dumnezeu!” Indivizii se prăpădiră de râs. „Dacă îl cauți pe Dumnezeu trebuie să zbori! Pe aici n-ai să găsești decât putreziți ca noi!”  Ieși afară și porni înapoi după linia albă. O regăsi după mult timp și cum dădu ochii de ea se ridică usor plutind. Linia șerpuia sub el și putu citi o propoziție scrisă pe câmpul întunecat de dedesubt „Lucruri pentru care m-am rugat si nu le-am primit.” Avu impresia că ține întreg câmpul în mână. Cu cât se înălța mai mult, se pierdea în lumină și sub picioarele lui, câmpul neagru se făcea tot mai mic.

„Am pierdut subiectul AC1101! Din nou la bariera de lumină!” Cercetătorul privi personalul din jurul său. Tăcu vreme de câteva clipe. Încă un subiect pierdut. Un nou experiment ratat. În momentul acela încetă să mai fie vorba de mândria proprie a unui savant impunător ci doar de curiozitatea cumplită ce îl rodea cu fiecare eșec. Avea o singura șansă să știe ce se află dincolo de bariera de lumină. Luă eticheta AC1102 și o lipi în jurul degetului mic apoi se întinse în simulator cu ochii închiși.

            Sunetul sacadat al locomotivei îl liniști. Șinele sclipeau sub privirea sa, mergând înainte…

Casa Bonita de Petre Fluerașu

Soarele se sparge într-o infinitate de nuanțe, arzându-i obrajii… Rob încearcă în zadar să își acopere chipul. Șapca îl face să asudeze. Simte cum firicelele de sare se amestecă în părul năclăit. E cald, iar amintirea ultimei guri de bere se topește în asfaltul moale. Oamenii îl înconjoară și îl lovesc cu nepăsare. Ar vrea să pună mâna pe o bâtă și să le distrugă fețele pline de mândrie. Niște sclifosiți nenorociți, mârâie încă o dată. La naiba cu toată lumea asta!

Pipăie cu mâna dreaptă hârtia. Pare să îi ardă buzunarul. Își linge buzele uscate și simte gustul amar care îi aleargă pe dinți. Probabil că va începe să se descompună până când vor catadicsi să îl desprindă de pe caldarâm. Face un efort și se prinde cu ambele mâini de prima treaptă metalică. E pe punctul de a aluneca dar reușește în ultimul moment să se agațe mai bine. Scapă o înjurătură printre dinți și începe să urce. Simte cum scara încinsă îi arde palmele. Oare idioții care au conceput-o nu s-au gândit și la soare…? Trebuie să fii chiar ignorant ca să nu ții cont nici măcar de chestia aia mare din vârful cerului…

În cele din urmă priveliștea acoperișului i se oferă fără menajamente. Jegul domnește autoritar. Probabil că femeia de serviciu a alunecat pe o coajă de banană mucegăită și acum zace într-un salon obscen de curat. Pe bune, ar trebui să interzicem curățenia excesivă, este pur și simplu inuman față de cei care știu să aprecieze o doză sănătoasă de murdărie…

Scoate bilețelul și îl plimbă dintr-o mână în alta. Nu are rost să îl mai citească. La naiba, îl știe pe de rost. Degetele murdare i s-au impregnat pe hârtie. Probabil că sângele le va contura și mai bine urmele. Aceste amprente, ultimele lui urme în această lume inutilă…

Aude foșnetul specific dimineților de vară târzie… Oamenii se trezesc parcă toropiți, nevrând să se desprindă de așternuturile răcoroase pentru a se arunca în mijlocul mulțimii nebune.

Se apropie de balustradă. Strada pare mică și neînsemnată de la această înălțime. Intrarea în restaurant este măturată de doi mexicani foarte tineri. Probabil copii care lucrează la negru… Fir-ar să fie, țara asta se duce de râpă! În curând o să ne conducă nenorociții din ghetouri! La naiba cu legile lor infecte și cu libertatea lor de exprimare. Cuvinte pompoase pentru atras prostimea…

Pune un pas pe balustradă. Sticla de votcă care plutește în stomacul lui se împletește cu ciroza și dansează o salsa languroasă. Da, îmbrățișarea morții… Ar ieși de-aici un film perfect pentru tâmpiți. Probabil că toți puștanii de 16, 17 ani ar veni și și-ar dedica viața împlinirii filosofiei sfertului de litru!

Se suie cu greutate pe balustradă. Acum că este atât de aproape de momentul final, totul i se pare mai simplu. Ah, ce-aș vrea să îi văd acum pe toți, să le spun în față tot ceea ce aș fi putut să le spun pe parcursul anilor. Un pistol, câteva gloanțe și o oportunitate, de atât aș fi avut nevoie. Dar niciodată nu am avut destui bani ca să îmi permit un pistol… Niciodată nu am avut destui bani.

Ce ușor e să mori. Singurul lucru pentru care nu ai nevoie de studii sau de lecții. Să mori, pur și simplu să te prăbușești în gol, să faci încă un pas, pasul decisiv, pasul care poate transforma un ratat într-un subiect de maximă audiență. Noul mileniu și cele 5 minute de celebritate ale fiecăruia dintre noi, iată filosofia pe care a inaugurat-o primul sinucigaș. O moarte care poate transcede o existență ratată, sau de fapt, cuvintele nu mai au nicio valoare în cazul în care alegem să păși…………..

Bufnitura răsună însuflețind pentru câteva secunde aleea îngustă. Razele soarelui se reflectă jucăuș în sângele împrăștiat pe caldarâm… Casa Bonita, cel mai faimos restaurant din Denver, se pregătește să își deschidă porțile pentru cei ce vor să se bucure de magia mexicană.

Astăzi se servește friptură în sânge… Cu multe condimente… Pentru a înțelege cu adevărat ce frumoasă este viața…

 

 

Lacul negru de Petre Fluerașu

Lacul negru de Petre Fluerașu

Soarele strălucea răspândind căldura insuportabilă prin fiecare atingere mătăsoasă. Cuțitele ar aerisi poate mai bine atmosfera asta de fum, se gândea Klaus Strockand în timp ce vâslea îndârjit.

Era luni dimineața, o perioadă pe care micuțul oraș Èeská Lípa o detesta. Oamenii se culcau duminica vociferând și se trezeau dimineața realmente înjurând printre dinți, de parcă noaptea ar fi avut asupra lor un efect de lupă, arzându-i, la fel cum ard copiii furnicile în zilele toride în care nu mai ai chef decât să omori. În orice caz toată lumea știa că lunea era o zi foarte nervoasă. De asta oamenii nu prea intrau în vorbă lunea. Fiecare își mecaniza la maxim acțiunile, așteptând ca dulcea latență generată de trecerea timpului să le adoarmă instinctele scăpate din hățurile socialului… O adevărată porcărie de fapt, pentru că nimeni nu prea înțelegea de ce și cum anume vine chestia asta cu socialul și cu teoria, când în fiecare luni dimineața, se auzeau geamuri rostindu-și plictisit psalmii sticloși în capetele nefericiților care se aflau la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, de fapt într-o nepotriveală totală și absolută, o minune absconsă și neagră, ca acelea pe care le regăsim prin cărțile diverșilor alchimiști frustrați…

Vâslele bruscau apa în încercarea lor de a aluneca cât mai repede. Mâinile grele ale bărbatului le chinuiau, amestecând așchiile cu sudoarea… Klaus strângea lemnul cu disperare, simțea cum firele de lemn îi pătrund prin pielea încărcată cu grăsime. Fiecare strop de apă care ajungea pe carnea sa se transforma aproape instantaneu în abur. În jurul siluetei bărcii se insinua o coroană de fum. Apa bolborosea, lacul chema din adâncuri, trupurile absente strigau dintre algele verzi. Toată lumea știa că acolo sufletele nu puteau să se odihnească niciodată. Câteodată, câte un trecător mai atent putea observa silueta unor pietre mortuare conturându-se pe suprafața de catran a lacului. Oamenii refuzau însă realitatea, o negau cu obstinație. Viața era cât se poate de banală în acel orășel și nicio aiureală metafizică nu avea să strice asta. La dracu, să încercăm să fim banali!

Klaus însă nu mai putea fi de acord cu această latență obsedantă. Trebuia să le demonstreze acestor sceptici că cineva, o putere superioară, se juca cu ei. Și pentru asta trebuia să se întoarcă cu niște poze ale convoiului negru. Doar așa avea să fie crezut. El va reuși să imortalizeze ceea ce până acum fusese doar povestit.  

Vâslele înaintau din ce în ce mai greu. Bărbatul privi în jur. Broboanele se sudoare îi intrau în ochi, arzându-l. Se șterse cu mâna rumenă de la soare, iar atingerea firelor de păr îl înfioră. Trebuie să mă stăpânesc, își spuse el, nu mă ajută cu nimic dacă mă pierd cu firea. La dracu!

            Privi spre podul gri, care se profila amenințător în fața lui. Barca mică se legăna periculos, purtată de curenți. E foarte puternic șuvoiul, prea puternic, își spuse Klaus Strockand, încercând să controleze ambarcațiunea. N-ar fi trebuit niciodată să vin aici!

O vâslă îi alunecă din mână, fiind înghițită instantaneu de apa maronie. Lacul parcă fierbea, clăbuci mari se ridicau la suprafață. Bărbatul scăpă și a doua bucată de lemn din mână. Se retrase în mijlocul bărcii, înconjurat de aburii albi care păreau să se ridice din străfundul apei.

Valurile deveneau din ce în ce mai mari, zguduind barca, stropind marginea udă. Klaus știa că ăsta este sfârșitul. Era prea departe de mal pentru a se putea salva. Deodată, cu o forță incredibilă, barca dispăru în neant, lăsându-l pe bărbat în apa murdară. Dădea din picioare violent, încercând să rămână la suprafață. Știa însă că nu va rezista prea mult. Auzise de atâtea ori poveștile despre lacul ăsta, știa ce ascunde. Dar poate el va fi mai norocos.

Simți mâini care se încleștau pe picioarele lui. Se luptă să rămână la suprafață, însă forța care îl trăgea la fund era prea puternică.

Intră cu capul în apă. Deodată, nu mai vedea decât substanța murdară care îi umplea gura, nasul, ochii. Simțea că se sufocă, se zbătea, însă șuvoaiele de apă care îl ardeau îi spuneau că se îndreaptă în jos.

Deodată, sunetul încetă. Klaus Strockand nu se mai zbătea. Mâinile îl purtau spre abisul întunecat, în timp ce lacul redevenea tăcut. Apa se lumină dintr-o dată. Siluetele întunecate care treceau pe pod străluceau în albastrul răcoritor.

 

Tăcere. Tăcere și întuneric. Klaus Strockand nu-și mai simțea trupul. Nu putea să se miște, iar frica îl înconjura din toate părțile. Deschise ochii, simțindu-se ca și cum un burghiu imens îi pătrundea direct în creier. De fapt, nici nu știa că dacă mai avea sau nu ochi. Imaginea care i se profila în față îl făcu însă să-și dorească să nu mai aibă. Leșină, deși rămase perfect conștient de tăcerea care îl înconjura. Învolburându-se, siluetele se apropiau de el…

Știa că acestea erau ultimele lui clipe. O umbră i se prelinse lângă ochi. Strigă, însă gâtul său nu eliberă niciun sunet. Știa că era prea târziu deja. Ei erau înăuntru.