Vechii credincioși


Un tablou celebru de Surikov care prezintă epurarea vechilor credincioși .
Un tablou celebru de Surikov care prezintă epurarea vechilor credincioși .

Întrebare: Biserica Ortodoxă Rusă este doar o perdea de fum?

(Vezi şi: Ceas de 30 de mii de euro pentru patriarhul Rusiei!)
(Vezi şi: Iahtul luxos al Patriarhului Rusiei, Kiril, costă 4 milioane de dolari)

În 1652, Nikon (1605-1681, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse 1652-1658) a introdus o serie de revizuiri rituale și textuale, cu scopul de a obține uniformitate între practicile rusești și ortodocșii greci. Nikon pe baza discrepanțelor constatate între ritualuri și textele rusești și grecești, a dispus o ajustare a riturilor rusești care să se alinieze cu cele grecești din timpul său. În acest sens, Nikon a acționat fără o consultare adecvată a clerului și fără formarea unui conciliu. După punerea în aplicare a acestor revizuiri, Biserica a anatemizat și suprimat cu sprijinul statului moscovit (denumit fals rus- Rusia e de la Kiev) ritul liturgic anterior. Biserica a anatemizat și suprimat și pe cei care au fost reticenți în a trece la ritul revizuit. Cei care şi-au menținut fidelitatea față de ritul anterior (Rascolnici sau vechii credincioși) au suferit persecuții severe de la sfârșitul secolului al 17-lea până la începutul secolului 20 fiind numiţi schismatici (Marea Schismă din Biserica ”Ortodoxă” cu ghilimele Rusă!!)

Unii cercetători ai teoriei conspirației cred că există motive mai profunde pentru ceea ce s-a întâmplat: Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat prea multe ritualuri păgâne și prea mulţi ”sfinți” şi era necesar pentru a fi curățată pentru ca biserica să devină mai MODERNĂ și mai PĂMÂNTEASCĂ.

Cu toate acestea. schisma a fost imensă. Au fost arse sate întregi , biserici demolate (nu ce se face acum în Donbas cine ştie de către cine), cărți și icoane au fost distruse, iar protestatarii au fost grav judecati – până când Petru cel Mare a venit la putere (el fiind un vechi-credincios) se considera că a fi vechi-credincios este o infracțiune pedepsită cu moartea (foarte ”creștinește”!). Cu toate acestea, un număr mare de persoane au rămas vechi-credincioși – conform unor cercetări până la o treime din populația Imperiului Rus înainte de 1917 erau vechi-credincioșilor. Ei înșiși s-au considerat a fi singurii ruși ortodocși adevărați și i-au considerat pe restul a fi eretici.

Pe scurt ce avem noi aici: pe de o parte sunt vechii credincioşi ruşi ortodocşi cu obiceiuri păgâne (nimic nou sub soare, la fel era şi creştinismul din Imperiul Roman şi mare lucru nu s-a schimbat) şi noii credincioşi ruşi ortodocşi mai ”moderni” şi mai ”pământeşti”.

Crucile vechilor credincioşi
Crucile vechilor credincioşi

De ceva timp numărul vechilor-credincioși a început să scadă. Ei ar fugit în regiunile îndepărtate ale Rusiei unde autoritățile nu-i puteau controla şi unde îşi puteau exercita în mod liber ritualurile lor. Unele lucruri făcute de ei nici nu arată foarte creștinește. De ex. crucile pe care le-au pus pe morminte. Crucile sunt adesea puse nu la cap, ci în picioarele defunctului.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă Rusă, vechii-credincioși nu au intrat sub controlul KGB-ului.

Conform wikipedia există 2 mil vechi-credincioși în Rusia și în străinătate. Ei nu apar la știri, există foarte puține biserici și de îi veți întâlni pe stradă nu o să-i recunoașteți. Centrul lor principal spiritual este declarat a fi situat undeva în Austria, unde au fugit după revoluția rusă.

Există mai multe teorii despre prăbușirea Uniunii Sovietice!
Boris Elţin, primul președinte al Rusiei – un credincios vechi.
Viktor Cernomîrdin, primul prim-ministru rus – un credincios vechi.
Alţi credincioşi-vechi:
Bunicul lui Putin este declarat a fi un credincios vechi și tatăl său a fost bucătarul lui Stalin.
Sobianin, primarul de Moscova este un credincios vechi
Printre principalii propagandiști ai Rusiei (Dughin, Prohanov).
Oligarhii (Potanin).
Actori (Iankovski, Oleinikov).

O teorie spune că ei sunt o cauză a prăbușirii Uniunii Sovietice!

Rascolnicii sau staroverii (vechi-credincioși) s-au separat în 1666 de Biserica Ortodoxă Rusă ca protest împotriva reformelor introduse de Patriarhul Nicon al Moscovei între anii 1652 și 1666. Vechi-Credincioșii își desfășoară practicile liturgice pe care Biserica Ortodoxă Rusă le practica înainte de implementarea reformelor.

Rascolnicii sau Vechi-Credinciosii s-au separat in in timpul secolului al XVII-lea (1666-1667) de ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ca forma de protest impotriva reformelor bisericesti introduse de Patriarhul Nicon al Moscovei. Vorbitorii de rusa se refera la schisma aceasta cu numele de raskol – care, etimologic, inseamna „separat si dat deoparte”.

In 1652, Patriarhul Nicon al Moscovei (1652-1658) a introdus cateva reforme ale slujbelor si textelor cu scopul de a le alinia la practicile grecesti. Nicon, sesizand discrepantele dintre slujbele si textele rusesti si grecesti, a dispus o modificare a slujbelor religioase rusesti dupa cele grecesti din vremea aceea. Potrivit opiniei staroverilor, acesta ar fi actionat fara o consultare potrivita cu clerul si fara convocarea unui sinod. Dupa implementarea acestor inovatii, Biserica Rusa i-a anatemizat pe Vechii Credinciosi, iar statul moscovit i-a persecutat pe cei care se opuneau acestor reforme. Acesti traditionalisti au devenit cunoscuti sub numele de „vechi-credinciosi” sau „vechi ritualisti”.

Cele mai cunoscute exemple ale reformei sunt cantarea lui Aliluia intreit si nu de doua ori si semnul sfintei cruci facut cu trei degete, nu cu doua. Patriarhul Nicon a trebuit sa-si sprijine reformele apeland la: Sinoade bisericesti (1654, 1656), Patriahul de Constantinopol, Muntele Athos, patriarhii Alexandriei si Antiohiei, monahi greci si ucrainieni invatati etc.

Rascolnicii au facut apel, la randul lor, la credinta Novgorodiana si Moscovita precum si la Sinodul celor o Suta de Capitole (1551, Stoglav), care era explicit in a arata de cate ori trebuie sa se cante Aliluia si cate degete trebuie folosite la inchinare – doua!

Vechii Credinciosi au continuat practicile liturgice care erau in vigoare in Biserica Rusa inainte de implementarea acestor reforme. Din cauza folosirii acestor practici liturgice vechi, ei mai sunt cunoscuti si sub numele de ‘vechi-ritualisti, in special de cei care recunosc credinta vechi-credinciosilor ca fiind identica cu corpul principal al Bisericii Ortodoxe.

Din randul vechilor ritualisti s-au desprins in scurta vreme o serie de secte si grupari precum duhobortii si hlastii. Prima mare diviziune in randul Vechilor Credinciosi a constat in separarea celor cu cler si celor fara cler. Multe din sectele ulterioare fara cler au aujuns in aceasta situatie din cauza faptului ca nu au avut niciun episcop de partea lor care sa le poata hirotoni clerul.

Statutul vechilor ritualisti a fost reorganizat in secolul al XVIII-lea. Inaintea Revolutiei Ruse numarul acesta se ridica la cateva milione.

In 1971, Patriarhia Moscovei a revocat anatemele asupra vechi-credinciosilor inca din secolul al XVII-lea, dar majoritatea comunitatilor de vechi-credinciosi nu s-au reintors inca la comuniunea cu ceilalti crestini ortodocsi.

Estimarile plaseaza numarul total al vechi-credinciosilor din zilele noastre intre 1 si 10 milioane, unii dintre ei traind in comunitati extrem de izolate in locurile unde au fugit cu secole in urma pentru a evita persecutiile. Comunitati importante ale vechilor ritualisti se gasesc in Statele Unite si Canada.

Nicolae Riasanovsky a mentionat recent ca tragedia atat a Bisericii Moscovite, a lui Nicon, cat si a Vechi Credinciosilor consta in faptul ca ambele au avut tendinta de accentuat excesiv forma credintei, in asa masura incat a fost neglijat fondul credintei. Acestei remarci se poate adauga observatia ca ceea ce a inceput ca un protest oarecum legitim in fata reformelor Patriarhului Nicon s-a transformat, in cazul sectelor fara cler, intr-un comportament extrem, pierzator de suflet.

Din punct de vedere teologic si bisericesc, schisma rascolnicilor a ramas de-a lungul timpului o problema controversata, fiind unul dintre cele mai tragice episoade ale istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse.

Radu Alexandru

* http://www.crestinortodox.ro/secte-culte/rascolnicii-vechi-credinciosii-125828.html

Vechii Credinciosi (Rascolnicii) s-au separat in timpul secolului al XVII-lea (1666-1667) de ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ca forma de protest impotriva reformelor bisericesti introduse de Patriarhul Nicon al Moscovei. Cuvantul „raskol” inseamna „separat si dat deoparte”. Aceasta schisma nu a presupus insa numai separarea de ierarhia oficiala, ci si indepartarea de la adevarul de credinta marturisit de Biserica Ortodoxa.

In secolele care au urmat, Vechii Credinciosi, fiind lipsiti de succesiune apostolica si de harul preotiei (bezpopovti), au dat nastere la numeroase secte in Rusia imperiala. In general, din punct de vedere doctrinar, aceste secte sunt asemenea montanistilor si mesalienilor din vechime. Acestia promoveaza o perspectiva negativista asupra lumii create si cred ca practicile lor rituale ii pun in legatura directa cu Duhul Sfant, astfel incat Hristos se poate intrupa in diferite persoane, din geneartie in generatie.

Din punct de vedere cronologic, prima secta dualista a Vechilor Credinciosi care a aparut este aceea a hlastilor (autoflagelatilor). Fondatorul ei este considerat Daniil Filipovici. Numele de hlasti este luat de la rostirea cuvintelor: hlasciu, hlasciu, Hrista isciu (lovesc, lovesc si pe Hristos aflu, caut). Ei se flagelau cu nuiele sau cu franghii in numele lui Hristos, repetand ceea ce i s-a „intamplat” Mantuitorului dupa judecata si pe drumul Golgotei.

Credinta lor este dualista, intrucat acestia cred ca trupul este o inchisoare pentru sufelt, casatoria este condamnata, iar copiii sunt „intrupari ale pacatului”. Astfel se arata asemenatori vechilor grupari gnostice. Hlastii cred ca intre cer si pamant este o comuniune permanenta si o comunicare neintrerupta. „Puterile cerului” sunt Dumnezeu-Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Sfanta Maria, Sfintii ingeri, Arhanghelii, Heruvimii si Serafimii. Hristos este cel mai venerat dintre toti, fiindca el se intrupeaza cand vrea si in cine vrea. Adeptii pot avea mai multe „sotii spirituale” si surori, „bogorodite”. „Casatoria” este fara folos pentru suflet si pagubitoare pentru comunitate.

In 1740 mai mult de 400 de persoane au fost persecutate in Moscova pentru aceasta erezie, care ulterior s-a raspandit in mod tacit astfel incat in anul 1900 secta numara aproximativ 60 000 de aderenti.

O ramura a hlastilor de la sfarsitul sec. al XVIII-lea, scoptii, practicau castrarea in vederea prevenirii relatiilor trupesti, numind-o „botez al focului”. Liderul lor era Conrad Selivanov, care a fost exilat de Tarina Ecaterina a II-a. Acesta era cunoscut insa ambilor tari Pavel si Alexandru I, si putem spune ca secta in perioada lor de domnie. Tarul Nicolae I a persecutat aceasta secta, iar ei au fost fortati sa se intalneasca in ascuns, chiar si in aceste conditii, sporindu-si numarul adeptilor.

Duhobortii („luptatorii duhului”) au inceput in sec. al XVIII-lea ca o secta ucraineana ce combina doctrina sociniana (sec. XVI – unitarianismul italianului Faustus Socininus), masoneria, si invataturile hlastilor. Acestia cred intr-un singur Dumnezeu ce se manifesta in suflet ca memorie (Tatal), ratiune (Fiul), si vointa (Duhul Sfant), in timp ce Iisus nu este Dumnezeu, ci poseda ultima ratiune divina.

Scriptura si dogma trebuie interpretate alegoric iar sufletul omenesc este supus transmigratiei sau metempsihozei (reincarnarii).

Duhobortii au fost si sunt organizati in grupuri pacifieste, ce prospera prin munca si un mod de trai sobru. Secta a avut legaturi cu personalitati precum Grigorii Skovoroda si Lev Tolstoi. Tolstoi si oakerii au oferit fonduri in 1899 unui mare numarde membri ai acestei secte pentru a emigra in Cipru si in Canada.

O ramura moderata a duhobortilor este cea a molocanilor („bautorii de lapte”), care si-au pervertit doctrina pentru a atrage sectari protestanti evanghelici (Biblia este singura autoritate pentru credinta). Resping cultul, iconele si beau lapte in zilele de post. Molocanii s-au dezvoltat pana la inceputul secolului al XIX-lea sub influneta Societatii Biblice Ruse, sustinand ca Biblia este singura cale spre mantuire, renuntand la Sfintele Taine si la scrierile patristice. Un grup semnificativ de molocani au emigrat in San Francisco in sec. al XIX-lea unde isi continua misiunea pona in prezent pe Dealul Potrero.

O alta secta, tranniki, a fost intemeiata in secolul al XVIII-lea. Ei ii priveau pe Vechii Credinciosi ca iidolatri si robi ai lui Antihrist.

O alta secta fanatica, zaposhchevantsy, era caracterizata de un ascetism extrem si practicau suicidul ritual.

Stunditii s-au dezvoltat asemenea molocanilor in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Acestia au preluat un tip protestant apusean de sectarism. S-a raspandit mai ales in randul taranilor rusi si ucraineni, subliniind meditatia personala asupra Scripturii si cantarea in comun a imnurilor. Initial influentati de menonitii germani, spre sfarsitul secolului s-au aflat sub influenta predicatorilor baptisti. Aceasta a condus la activitati care instigau la vilolenta sociala si politica, astfel incat secta stundita a fost interzis de catre guvern si combatut de Biserica Ortodoxa Rusa (1895.)

Radu Alexandru
* http://www.crestinortodox.ro/secte-culte/duhobortii-sectele-vechilor-credinciosi-140904.html

Diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie


Acest articol prezintă diferențele teologice dintre catolici și ortodocși, bazate pe punctele de vedere ale unor teologi ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Romano-Catolice, despre ceea ce interpretează aceștia ca fiind diferențele dintre teologiile lor, precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene.

Vezi şi: Tradiții ortodoxe contrare Bibliei

Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în The Byzantine Lists: Errors of the Latins (Listele bizantine: Erori ale latinilor) de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000).[1]
Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura bisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă și că „viziunea deplinei comuniuni care trebuie căutată este cea a unității într-o diversitate legitimă”[2] înainte de divizare, deoarece „primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități de durată în diversitate”.[3] În această viziune, dificultatea principală este dezacordul privind rolul Papei.[4]
Cu toate acestea, un număr de teologi ortodocși consideră că aceste diferențe sunt mult mai semnificative, adânc înrădăcinate și ireconciliabile. Acești teologi susțin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, teologia augustiniană și scolasticism și nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă cu excepția cazului în care aceste erori sunt stârpite și abandonate.[necesită citare]
Jeffrey D. Finch susține că „viitoarea apropiere dintre Est-Vest pare să fie depășit polemicile moderne neo-scolastice și neo-Palamiste”.[5]
În prezent, principalele diferențe dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică sunt includerea Filioque în Crez (și teologia aferentă a dublei purcederi—aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul) și sfera autorității papale. În plus, Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea schismă (cum ar fi Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și infailibilitatea papală) și alte aspecte ale doctrinei (cum ar fi păcatul originar), care sunt considerate doctrinar greșite (sau, mai tranșant, eretice) de către ortodocși.

Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
476 Sfârşitul Imperiului Occidental; 550 Cuceririle lui Iustinian I; 717 Ascensiunea lui Leon al III-lea Isauricul; 867 Ascensiunea lui Vasile I Macedoneanul; 1025 Moartea lui Vasile al II-lea al Bizanțului; 1095 Prima Cruciadă; 1170 Sub Manuel I Comnen; 1270 Sub Mihail al VIII-lea Paleologul; 1400 Înainte de căderea Constantinopolului

Puncte de acord asupra doctrinei
Deși există diferențe teologice între cele două biserici, există, de asemenea, unele puncte de acord asupra doctrinei. Acestea includ acceptarea în comun a deciziilor celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate, și anume Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol și Al doilea conciliu de la Niceea.[necesită citare] Există, prin urmare, un acord cu privire la doctrinele majore, precum divinitatea și natura lui Iisus, succesiunea apostolică, întreita lucrare a episcopilor, preoților și a diaconilor, structura largă a bisericii vizibile, viața fără de păcat a Sfintei Fecioare Maria și onoarea sa din cauza că este Maica Domnului, invocarea sfinților, mărturisirea preoțească, folosirea imaginilor la închinare sau despre pâinea și vinul care devin prin Euharistie trupul și sângele lui Iisus Hristos.[necesită citare] Nicio comunitate a Bisericii nu subscrie la învățăturile protestante ale mântuirii prin credință (înțeleasă ca un lucru care nu necesită acte de iubire sau de caritate) sau la Sola Scriptura (prin care se exclud învățăturile doctrinare care au intrat în Biserică prin intermediul apostolilor sub forma Sfintei Tradiții).

Impactul diferențelor lingvistice
Cuvintele folosite într-o limbă și cele utilizate în altă limbă pentru a le traduce uneori nu corespund exact, acest lucru putând avea o semnificație mai largă sau mai restrânsă. În secolul al VII-lea, teologul răsăritean Sfântul Maxim Mărturisitorul a aplicat acest aspect la diferențele aparente între Europa de Vest și cea de Est, remarcând că aceasta au afectat eforturile depuse de vorbitorii occidentali de limbă latină pentru a exprima o idee în limba greacă, precum și eforturile depuse de vorbitorii de greacă din Orient să exprime o idee în latină: „Ei nu-și pot reproduce ideea într-o limbă și în cuvinte care le sunt străine la fel cum ar face-o în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem face”.[6] În secolul al XIII-lea teologul occidental sfântul Toma de Aquino a remarcat în mod similar:
„Multe lucruri care sună destul de bine în limba greacă, probabil că nu sună la fel de bine în latină. Prin urmare, latinii și grecii care declară că au aceeași credință se manifestă prin cuvinte diferite. Printre greci se spune în mod corect și catolic, că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei „ipostase”, dar pentru latini nu sună corect să spunem că există trei „substantiae”, deși termenul „ipostas” în limba greacă înseamnă același lucru ca și „substantia” în limba latină. Adevărul este că „substantia” în limba latină este folosit mai frecvent pentru a desemna esența. Și atât noi cât și grecii susțin că în Dumnezeu există doar o singură esență. Deci, când grecii vorbesc de trei „ipostase”, noi latinii vorbim de trei „personae”, precum învață Augustin în a șaptea carte a Treimii. Și, fără îndoială, există multe cazuri similare.”
„Este deci sarcina unui bun traducător, atunci când traduce un material despre credința catolică, să păstreze sensul dar să adapteze modul de exprimare, astfel încât să fie în armonie cu graiul limbii în care traduce. În mod evident, atunci când ceva spus într-un mod literar în limba latină este explicat în limbajul comun, explicația va fi inutilă dacă este redată pur și simplu cuvânt cu cuvânt. Cu atât mai mult, atunci când ceva exprimat într-o limbă este tradus doar cuvânt c

Punctele florentine
Cele mai cunoscute Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă sunt numite punctele florentine. Acestea sunt:
nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă, toți arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt considerați egali);
nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură greșită, cu profunde implicații teologice);
nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime cât și a celei fermentate);
nerecunoașterea existența Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:
infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate; ulterior, prin conlucrare – συνεργια – cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților – din a cărui supra-abundență, consideră Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, – precum și indulgențele (Biserica Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi „împrumutate” sau „dăruite”; mântuirea este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se facă înainte de hirotonia acestora);
practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).

Filioque
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque („și de la Fiul”), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan [Ioan, 15 26], în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Hristos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuși în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.

Referințe și note
* https://ro.wikipedia.org/wiki/Diferen%C8%9Be_teologice_%C3%AEntre_Biserica_Romano-Catolic%C4%83_%C8%99i_Biserica_Ortodox%C4%83
1 http://www.press.uillinois.edu/books/catalog/79xqw2qy9780252025587.html
2 http://www.vatican.va/edocs/ENG0221/__PI.HTM
3 http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf_jp-ii_apl_02051995_orientale-lumen_en.html
4 Pope Paul VI said: „What shall we say of the difficulty to which our separated brethren are still so sensitive? I refer to the difficulty which arises from the function which Christ has assigned to us in the church of God and which our tradition has so authoritatively upheld. The pope, we well know, is without doubt the most serious obstacle on the road to ecumenism.” http://archive.is/20120710183407/findarticles.com/p/articles/mi_m2065/is_n4_v46/ai_15918282/
5 http://books.google.com/books?id=DgtUoMqm594C&pg=PA243&dq=%22Several+Western+scholars+contend%22&hl=en&ei=hIYXTbXZOo-asAO_oPHaCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCMQ6AEwAA#v=snippet&q=modern%20polemics&f=false
6 http://www.monachos.net/content/patristics/patristictexts/185-maximus-to-marinus
7 http://dhspriory.org/thomas/ContraErrGraecorum.htm#0