Pestera din Betleem


Bethlehem-house-1024x670.jpgAlaturi de Sfântul Mormânt, Pestera din Bethlehem constituie unul dintre cele mai sacre locuri crestine din Tara Sfânta. Aflata in partea de rasarit a orasului, la circa 10 kilometri de Ierusalim, biserica cea mare, inaltata deasupra Pesterii, face parte dintr-un complex monahal cu o suprafata de circa 12.000 mp. In Evangheliile scrise de Sfintii Apostoli Matei si Luca se afirma, cu mici diferente nesemnificative, ca Iisus s-a nascut in Bethlehem si a crescut in Nazaret. Ei spun ca Mântuitorul s-a nascut intr-o iesle, fara sa precizeze daca aceasta se afla intr-o pestera sau intr-un staul. Dupa indelungi dezbateri s-a stabilit ca era vorba de o pestera, dar fiind faptul ca la vremea respectiva in zona casele se ridicau in fata pesterilor, care le slujeau si drept adapost pentru animale.

 In anul 326, Sfântul Imparat Constatin si mama sa, Sfânta Elena, hotarasc ridicarea unei biserici deasupra pesterii din Bethlehem. Biserica a fost sfintita la 31 mai 339 si era construita dupa un plan octogonal. In centru se afla o gaura larga cu un diametru de patru metri, marginita de o balustrada, prin care se vedea pestera de dedesubt. In anul 530 biserica este darâmata de imparatul Justinian care ridica in locul acesteia o alta constructie mai mare, pastrata pâna in zilele noastre.

 In anul 614 biserica este salvata de actiunile distrugatoare ale persilor, datorita imaginiii Celor Trei Magi, imbracati in haine persane. Orasul este eliberat de cruciati in anul 1009 si intre 1165-1169 pestera si biserica sunt reparate si impodobite. Catapeteasma cea mare a fost lucrata in Tara Româneasca pe cheltuiala domnitorului Serban Cantacuzino.

 Mobilierul bisericii mari a fost distrus de curemurele din 1834 si 1869. In 1847 este furata steaua de argint care marca locul nasterii lui Iisus, ceea ce agraveaza situatia politica. In 1852 asezamântul este incredintat pentru ingrijire si consolidare romano-catolicilor, grecilor ortodocsi si armenilor. Biserica are trei altare. Marele altar estic si cel sudic apartin grecilor iar cel nordic armenilor, fiind situat in apropierea locului in care Cei Trei Magi si-au legat caii.

 Biserica a suferit numeroase restaurari si majoritatea coloanelor din piatra lustruita au fost preluate din biserica lui Constantin. Naosul este impartit in cinci nave de 44 de coloane, câte 11 pe rând.  Scarile sapate in piatra coboara din dreptul altarelor paralele in pestera subterana. Aceasta se afla sub marele altar si are o forma rectangulara. Este pardosita cu marmura, mobilierul fiind inlocuit, impreuna cu cel din biserica mare, in 1869.  http://www.revistamagazin.ro/content/view/13111/7/

Pestera simbolizeaza lumea cazuta in pacat, caci locul din pestera este unul intunecat, unul lipsit de lumina. Astfel, pestera nu este locul pentru viata cea adevarata, ci un loc din care omul trebuie sa iasa, iar intunericul ei trebuie sa fie biruit de lumina. Hristos este „Lumina lumii”, lumina aflata in contradictie cu intunericul lumii, inchipuit de pestera.

Atat filosofii antici, cat si parintii Bisericii sustin ca pestera este hip al lumii noastre. Sfantul Teofilact al Bulgariei, talcuind Nasterea in pestera si asezarea lui Hristos in iesle, spune ca El a venit in lumea aceasta „pentru ca ieslea este lumea”. Astfel, Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul reprezinta intrarea Lui in lumea noastra, care este o lume cazuta in adancul rautatii si in intunecimea pacatului, salasluind ca intr-o pestera.

Dumnezeu, lumina fiind, nu s-a temut de cele mai intunecoase locuri ale pamantului si ale pacatului: „Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5). „Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). „Intunericul se duce si lumina cea adevarata incepe sa rasara” (I Ioan 2, 8).  http://www.crestinortodox.ro/craciun/pestera-betleem-128003.html

 

 

Anunțuri

Răpirea Bisericii (Rapture) vs. A Doua Venire a lui Iisus (Second Coming)


secondcomingofchristÎn escatologia creștină, răpirea se referă la convingerea că înainte sau simultan cu a doua venire a lui Iisus Hristos pe Pământ, credincioșii vor fi înviaţi şi ridicați de pe pământ ca să-l întâlnească în aer. [1] Conceptul se bazează pe diverse interpretări ale cărții biblice 1 Tesaloniceni 4:16-17 [2] şi pe cum se interconectează cu alte interpretări diferite ale unor pasaje biblice, cum ar fi cele din 2 Tesaloniceni și Cartea Apocalipsei.

„Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
—1 Tesaloniceni 4:16-17

Multi consideră în ziua de azi că Margaret MacDonald a fost prima care a vehiculat această teorie. Există însă dovezi despre existenta acestei teorii înainte de „descoperirea” avută de ea în 1830 si de fapt această femeie nu a avut decât un rol foarte mic în răspândirea ei (dacă a avut vreunul). Sustinătorii învătăturii despre răpire s-au grăbit să afirme că au existat „oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre răpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Să aruncăm deci o privire asupra argumentelor lor, ca sursă a acestei învătături.

„Toti sfintii si alesii lui Dumnezeu sunt strânsi laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină si sunt luati de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).

Afirmatia de mai sus se pare că a fost scrisă de Sf. Efrem Sirul, care a trăit în a doua jumătate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-Efrem este acela că nimeni nu a putut să certifice apartenenta textului. De aceea este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche mentionare a unei răpiri si a fost datat între 374 si 627 d.H. Nu se stie prea clar la ce s-a referit autorul în context, întrucât Biserica nu propovăduia o asemenea învătătură. Nu există alte scrieri care să promoveze o asemenea idee.

În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar si arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera si l-a publicat de dragul interesului public.

Prima publicatie referitoare la asa-zisa răpire de dinaintea Necazului o găsim în 1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, continând opiniile sale despre profetiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul „Două exercitii academice asupra subiectelor numite Mileniul si Zilele de pe Urmă”. În articol, Edwards făcea afirmatii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards nu s-au bucurat de apreciere si au fost complet ignorate de lumea religioasă, acestea fiind considerate ca extravagante pseudo-religioase.

O altă scriere referitoare la o răpire înainte de Necaz s-a numit „Venirea lui Hristos cu slavă si mărire” si a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată si interzisă ca eretică de către biserica romano-catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving si publicată la Londra în 1827.

Edward Irving era fondatorul asa-numitei „Biserici Apostolice Catolice„. Irving si adeptii lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, evident influentati de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleasi trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie si John Darby, din secta crestinilor după Evanghelie. Darby pretindea că a primit descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărtii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol important în răspândirea teoriei răpirii a fost Robert Norton. Acesti trei oameni se cunosteau între ei si împreună au participat la conferintele despre profetii care au avut loc prin 1830 în Scotia, Anglia si Irlanda. La aceste întruniri ei si-au făcut publice opiniile. Initial teoriile lor nu au fost bine primite în grupurile religioase si au dus la anumite dezbinări. În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în principalele grupuri religioase si a devenit doctrină. La începutul secolului 20, la începuturile miscării penticostale, penticostalii au preluat această teorie asa cum o învătaseră în adunările din care proveneau. În acelasi fel, carismaticii si alte grupări mai noi au dus mai departe învătătura, conform cu bisericile din care proveneau, această transmitere continuând si astăzi.

Am prezentat pe scurt felul în care teoria răpirii si-a croit drum în lumea neoprotestantă. Dacă ne uităm la originea acestei învătături, este clar că nu i s-a acordat prea mare atentie până în anii 1830, în ciuda eforturilor sustinătorilor ei de a o data mult mai devreme.

A fost interesant să vedem felul în care a apărut teoria despre răpire. Să vedem acum ce spune Scriptura în această privintă.

(Citeşte şi: Statul Islamic spune că va provoca Apocalipsa și că Iisus va reveni ca să-i salveze)

Unul dintre principiile de căpătâi ale sustinătorilor răpirii este interpretarea literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că ea e foarte subredă în ceea ce priveste baza biblică, fiind plină de speculatii, asocieri si figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: „Mărturia a doi sau trei oameni este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca o idee să fie biblică ea trebuie sustinută de mai multe versete, iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeste nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular, Iisus nu a vorbit niciodată si nici nu a dat de înteles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu totii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblică a teoriei răpirii, trebuie să cercetăm Scripturile pentru a vedea dacă asa stau lucrurile (Fapte 17:11).

Oriunde avem de-a face cu ceva care ar putea fi contrafăcut, îl comparăm cu originalul. De exemplu, finantistii învată nu cum arată banii falsi, ci cum arată cei autentici, astfel ca atunci când văd o bancnotă falsă să o poată recunoaste. În acelasi fel, când lucrăm cu Scriptura, trebuie să cunoastem ce este adevărat pentru a putea recunoaste falsul. Să mergem deci la Biblie si să vedem ce ne spune ea despre venirea Domnului si despre strângerea credinciosilor la El.

La Matei 24, Iisus dă câteva profetii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre „când vor fi aceste lucruri?”, „care va fi semnul venirii Tale si al sfârsitului acestei lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări, Iisus le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui si strângerii sfintilor la El:

El ne vorbeste despre falsi prooroci, războaie, foamete, molime si cutremure (v. 4-8).

Ne vorbeste de durerile si prigoana care va veni asupra sfintilor din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).

Ne vorbeste despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aseza în templul lui Dumnezeu si se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13).

Ne vorbeste despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).

Ne spune că imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer si puterile ceresti se vor clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer si toate semintiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).

Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimitându-si îngerii la un sunet de trâmbită. Acestia îi vor strânge pe cei alesi din cele patru colturi (ale pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).

Ceea ce a spus Iisus este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbitei, pentru a-i strânge pe sfinti până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile mentionate la 1 Tes. 4:16-17 si 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, sustin ceea ce a descris Iisus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toti îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o functie înaltă. „Se pare că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dictionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viată se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina si primi pe Iisus ca pe un demnitar, Împărat al Împăratilor si Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În acelasi timp, credinciosii vor fi transformati astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea asa cum este si vor fi ca El (1 Ioan 3:2).

TEORIA RĂPIRII

„Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămasi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiti. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului si-n trâmbita lui Dumnezeu, însusi Domnul se va pogorî din cer si cei morti în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămasi, vom fi răpiti împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Asadar cu aceste cuvinte mângâiati-vă unii pe altii” (1 Tes. 4:15-18).

„După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta si chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fratilor: Carnea si sângele nu pot mosteni împărătia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu mosteneste nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbita de apoi. Trâmbita va suna si mortii vor învia nestricăciosi iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinta aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinta aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:: Moartea a fost înghitită de biruintă.” (1 Cor. 15:49-51)

1 Tes. 4:15-18 si 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii folosite de sustinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învătăturii pică. Esenta învătăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o venire separată a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare anuntat de Iisus că va veni peste pământ. Pentru a da de înteles aceasta, versetele au fost scoase din context si rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altă dovadă că este o învătătură falsă). Dacă privesti la aceste versete si la altele legate de venirea Domnului, vei găsi nori, trâmbita lui Dumnezeu, strângerea sfintilor si acea ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.

Norii

Iisus ne spune că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).

În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ si L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stăteau si priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că asa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va si veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni asa cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.

Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori si că orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretă).

Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24 deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna si stelele se vor întuneca. Aceeasi descriere o dă si Iisus.

Tef. 1:14-15 ne spune că măreata zi a Domnului este … o zi de nori.

La 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi răpiti în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel „a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o asa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca înapoi cu credinciosii? Nicăieri.

Trâmbita lui Dumnezeu

Iisus a spus de asemenea că la venirea Lui trâmbita va suna cu putere (Mat. 24:31).

La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbita în ziua Domnului.

Tef. 1:14-15 spune că măreata zi a Domnului este … o zi a trâmbitei.

1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbita lui Dumnezeu.

1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbită, atât mortii cât si viii se vor ridica. „Ultima trâmbită” este acea trâmbită care va suna înainte ca Iisus să revină pe pământ si să-i strângă pe credinciosi. Trâmbita de la ridicarea în văzduh si trâmbita de la a Doua Venire sunt una si aceeasi.

După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învătătura despre răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Iisus legat de a Doua Sa Venire. Sustinătorii teoriei răpirii au de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face să se refere la altceva si nu la revenirea Domnului pe pământ? Nimic.

Strângerea celor credinciosi

Iisus a spus că atunci când va reveni pe norii cu slavă si mărire, îsi va trimite îngerii în sunet de trâmbită să-i strângă pe cei alesi din cele patru colturi ale pământului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).

Strângerea celor credinciosi este pur si simplu împlinirea acelei părti din învătătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea mortilor. Există două părti distincte ale învierii: una este învierea celor credinciosi pentru viata vesnică si alta este învierea celor păcătosi pentru pedeapsa vesnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).

Există o anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredinciosi, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 – „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la sfârsitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor credinciosi.]

Stim că Iisus Hristos – pârga – a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui Hristos, la venirea Lui. În caz că există asa-zisa răpire a credinciosilor înainte de Necazul cel Mare si de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea are loc asa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviati si schimbati întru slavă. Credinciosii născuti după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credinciosi si nu vor fi schimbati în slavă. Aici e o problemă. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase si-au primit mortii lor înapoi la viată: altii au fost chinuiti, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici si până la sfârsitul capitolului vorbeste despre înviere). Credinciosii au fost chinuiti, omorâti cu pietre, prigoniti si au îndurat suferinte. Toti acestia, desi dobândind o bună mărturie pentru credintă, nu au primit făgăduinta (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, asa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârsire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.

1 Tes. 4:15 ne spune că „noi, cei vii si care am rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiti”. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot obtine învierea înaintea celor adormiti. În consecintă, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos deoarece spune că TOTI sfintii vor învia cu trupul în acelasi timp. Dacă ar exista vreo răpire înainte sau în timpul Necazului, sfintii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toti credinciosii învie cu trupul în acelasi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.

Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credinciosi, în paralel cu Matei 24:

„Privitor la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si adunarea noastră împreună cu El, vă rugăm, fratilor, ca nu degrabă să vă pierdeti cumpătul si nici să nu vă-nspăimântati, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a si sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credintă si nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înaltă mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, asa ca să se aseze el în templul lui Dumnezeul si să se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceti aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi?” (2 Tes. 2:1-5).

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni si că cei credinciosi nu vor fi strânsi până când nu va veni lepădarea de credintă si când Antihristul nu se va arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Iisus a spus la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii si că cei credinciosi nu vor fi adunati decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credinciosi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiti si a-si întemeia împărătia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).

Locasurile din Cer si masa de nuntă a Mielului

„Să nu vi se tulbure inima: credeti în Dumnezeu si credeti în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locasuri. Dacă n-ar fi asa, v-as fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Si dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce si vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu să fiti si voi” (In. 14:1-3).

O altă rătăcire a învătăturii despre răpire este aceea că Iisus ar construi locasuri în cer pentru ca atunci când îsi răpeste Biserica, sfintii să meargă în cer cu Domnul, să locuiască în aceste locasuri si în timpul Necazului care va dura sapte ani să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, asa cum am văzut, Domnul Îsi adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărătiei Sale, iar la sfârsit Noul Ierusalim si scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se aseza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locasuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Ar fi un „plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credinciosi, ci la mântuire. Când Iisus spune „în casa Tatălui Meu sunt multe locasuri”, cuvântul „casă” înseamnă cămin, locuintă, gospodărie si, implicit, familie. Iisus vorbea deci de căminul Tatălui în care se află multe locuri anume pentru fii si fiice. Iisus s-a dus si a pregătit acele locasuri pentru noi în casa Tatălui prin însăsi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-7). După înviere, El a venit iar si ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui si am intrat în familia Tatălui, chemându-ne „fii si fiice”. Iisus lămureste aceasta la Ioan 14:23 spunând că Tatăl si cu El îsi vor face locuinta (acelasi cuvânt grecesc ca si „locas”) în inima noastră.

Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anuntă că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor sapte peceti (Apoc. 6:1-8:1), după judecătile celor sapte trâmbite (Apoc. 8:2-11:15) si după judecătile celor sapte potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune „Fericiti cei chemati la cina de nuntă a Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfintii care sunt în cer pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anuntă că toate păsările sunt chemate „să vină si să se adune la ospătul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărati, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre care cină vorbeste îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împăratii pământului si ostirile lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruieste fiara si pe falsul prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că intentia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunti traditionale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre si fiară a câmpului să vină si să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăratilor, căpeteniilor si a oamenilor puternici. Este aceeasi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.

Este cert că, conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Iisus revine pe pământ. În ceea ce priveste teoria răpirii, e evident că sfintii nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel mare. Sfânta Scriptură arată că ei nu pot.

Biserica în Cartea Apocalipsei

Există câteva neconcordante pe care sustinătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apoc. 3:10 si afirmatia lor că între Apoc. 4:1 si Apoc. 19 nu se vorbeste de Biserică.

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele si Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10).

Învătătura despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că „te voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculatie. Să analizăm să vedem ce spune de fapt Cuvântul.

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru „păzit” este tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hypomone, care înseamnă: consecventă, asteptare, sigurantă în actiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său si din credinciosia si evlavia lui, în ciuda suferintelor si a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului meu, „si Eu te voi păzi de ceasul încercării”. Cuvântul grecesc pentru „a păzi” este acelasi cu „păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „încercare” din acest context este: testarea fidelitătii, integritătii, virtutii unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea fidelitătii si credinciosiei omului, „care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit. Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnă a ispiti, a testa credinta cuiva prin ispitirea la păcat.

Dacă parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observatiilor de mai sus, avem:

Pentru că ai respectat cuvântul planului meu de actiune, si Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credinciosiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.

Unde atunci apare aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Iisus îi va păzi si va avea grijă de sfinti la vremea încercării datorită credinciosiei lor (similar cu „Nu te voi părăsi, cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu In. 17:15 unde Iisus spune „Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzesti (tereo) de cel rău”. Domnul nu îsi va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăti teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziti, îngrijiti si apărati prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe si pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectati de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziti în tinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiti prin sângele mielului de Pasti atunci când moartea a umbrit tara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite judecată asupra celor necredinciosi? Aceasta nu a avut loc niciodată si nici nu va avea vreodată. Cu privire la cei credinciosi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credinciosi nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredinciosi.

Înseamnă aceasta că în timpul necazului cei credinciosi nu vor avea parte de încercări, persecutii si suferinte? Nu. Atunci cei ce sunt ai lui Iisus Hristos nu numai că vor fi prigoniti, ci vor fi chiar omorâti (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cine aduce atunci aceste prigoane si suferinte peste cei credinciosi – Dumnezeu? Nu! Sunt Satana si cei necredinciosi cei care-i prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Le-a promis vreodată Mântuitorul ucenicilor că nu vor avea parte de prigoane si suferinte? Nu! Din contră, El spune la In. 5:20: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă pe Mine m-au prigonit, asa vă vor prigoni si pe voi”. La Mat. 24:9, când Mântuitorul vorbea despre timpurile din urmă, El spunea: „Vă vor da la chinuri, vă vor ucide si veti fi urâti de toate Neamurile din pricina Numelui Meu”. La In. 16:33 El spune: „Acestea vi le-am spus ca să aveti pace întru Mine. În lume veti avea necazuri. Dar îndrăzniti: Eu am biruit lumea”. Reactia unui crestin la prigoană si suferinte ar trebui să fie o mărturie pentru cuvântul lui Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34. Pavel si Sila sunt adusi pe nedrept în fata autoritătilor, bătuti si aruncati în temnită, cu picioarele în lanturi. S-au plâns unul altuia că erau prost tratati? Nu. La miezul noptii s-au rugat si au cântat imne de slavă. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel si îl întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” si el si toată casa lui se botează. Cutremurul i-a făcut pe acestia să se boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus, într-un moment de prigoană si suferintă. Asa cum am arătat, Biserica trebuie să fie pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia si chemându-i pe oameni la mântuire.

Teoria răpirii afirmă că după Apoc. 4:1 si până la Apoc. 19 Biserica nu mai este mentionată. Potrivit opiniei sustinătorilor acestei teorii, atunci când Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură, vom vedea că aceasta nu este decât o speculatie si o fantezie. Si Pavel a fost luat (în duhul) la cer unde a primit niste descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei credinciosi vor fi luati de pe pământ!

Mai întâi, să vedem ce spune Scriptura despre îmbrăcămintea Bisericii. Aceasta ne va permite să găsim o metodă de pomenire a Bisericii dincolo de Apoc. 4:1. La Apoc. 3:4-5 se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu si-au întinat vesmintele; ei vor umbla cu Mine în alb, căci sunt vrednici. Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în vesminte albe si numele lui nu-l voi sterge din Cartea Vietii si-i voi mărturisi numele înaintea Părintelui Meu si înaintea îngerilor Săi”. La Apoc. 3:18, unde Mântuitorul vorbeste bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te-mbogătesti. Vesminte albe, ca să te-mbraci si să nu se dea pe fată rusinea goliciunii tale”. Dacă ne uităm la Apoc. 19:7-8, o găsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „Si i s-a dat să se îmbrace cu vison curat, luminos – căci visonul reprezintă faptele cele drepte ale sfintilor”.

Este evident din Scriptură că Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta este definitoriu pentru cei care au fost spălati prin sângele lui Iisus Hristos, fiind făcuti curati în ochii lui Dumnezeu. În consecintă, orice pomenire în Apocalipsă a credinciosilor îmbrăcati în alb îi reprezintă pe membrii Bisericii.

Să mergem acum la Apoc. 6:9-11: „Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiati din pricina cuvântului lui Dumnezeu si din pricina mărturiei pe care o aveau… si fiecăruia dintre ei i s-a dat un vesmânt alb”. Nu este aceasta o descriere a membrilor Bisericii?

Să privim la Apoc. 7:13-14: „Unul din bătrâni a luat cuvântul si mi-a zis: ‚Acestia, care sunt îmbrăcati în alb, cine sunt si de unde vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu, tu stii’. El mi-a spus: ‚Acestia sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. vesmintele si le-au spălat si le-au înălbit în sângele Mielului’.” Nu scrie aici că acesti sfinti au venit din necazul cel mare? Cum poate fi atunci răpită Biserica?

Să vedem si Apoc. 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul mărturiei lor si prin aceea că nu si-au iubit viata lor până la moarte”. Nu este aceasta tot o referire la Biserică? Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?

Mai departe, Apoc. 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii si a pornit să facă război cu ceilalti din semintia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu si au mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva mai are mărturia lui Iisus Hristos?

Mai departe, Apoc. 13:7: „I s-a dat să facă război asupra sfintilor si să-i biruie…” Multi ar zice aici, cum poate aceasta să fie o referire la Biserică dacă sfintii sunt biruiti? Acest verset se leagă de Dan. 12:7b: „si când va termina de risipit puterea celor sfinti, toate aceste lucruri se vor termina”. A risipi puterea înseamnă a risipi sau a împrăstia tăria sau puterea. Spre sfârsitul Necazului, Satana si Antihrist vor crede că au câstigat lupta împotriva Domnului si a Bisericii Sale, încât Antihrist se va aseza în templu dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu a spus Iisus la Mat. 24:22: „dar datorită celor alesi zilele acelea au fost scurtate” si la versetul 24 „se vor ridica Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi, si vor face semne mari si minuni, încât să însele, de s-ar putea, si pe cei alesi”? Acela va fi un timp de mari prigoane si suferinte pentru Biserică si, desi puterea lor va fi oarecum risipită, ei tot vor avea biruinta în cele din urmă.

În final, Apoc. 14:12: „Aici este răbdarea sfintilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus”. Cine altcineva păzeste poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus dacă nu Biserica?

Cum poate spune cineva că după Apoc. 4:1, Biserica nu mai apare până la Apoc. 19?

Mai mult, cum poate spune că Biserica va fi răpită înainte de necaz?

Concluzie

În încheiere, am cântărit teoria răpirii si am găsit-o usurică (Dan. 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context si dovedite de multe versete. Există prea multe contradictii în învătătura despre răpire pentru a o putea considera parte a învătăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest studiu trebuie să caute pentru ei însisi, deoarece ei însisi trebuie să fie convinsi de Scriptură care este adevărul.

Referinţe: De ce este gresită învătătura despre „răpirea Bisericii” Traducere din limba engleză de Bogdan Mateciuc http://www.odaiadesus.ro/rapire.html

Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor


copertaAm expus aici câteva tradiții ortodoxe care par a fi contrare Bibliei. Cu toate acestea, anterior, am studiat şi cartea Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor (de arhimandrit Mina Prodan, Editura Bunavestire Bacău, 1995) dar argumentele aduse acolo mi se par de obicei slabe sau chiar contradictorii. Plus că am mers pe principiul argumentelor bazate pe textul biblic, când cele scrise de sfinţii părinţi vor deveni părţi ale Bibliei mai vedem. (Orice este posibil, au fost atâtea concilii prin care au scos şi introdus cărţi în Biblie pe ”bandă rulantă”.)

Vezi aici (versiunea 1)

Sâmbăta se pare că a fost dată ”doar” pentru evrei. Creştinii sunt catalogaţi de Biblie drept ”evrei” datorită credinţei lor, aşa cum reiese şi din Romani 2:28,29; 9:6; Galateni 6:16 Care este adevărul? Ce este adevărul?

Alberto Rivera – despre conspirații ale iezuiților; cine ar fi creat comunismul, islamul și nazismul


Alberto Magno Romero Rivera (n. 19 septembrie 1935, Las Palmas, Gran Canaria – d. 20 iunie 1997, Broken Arrow, Oklahoma) a fost un activist anti-catolic care a fost sursa mai multor teorii ale conspirației despre Vatican ale autorului creștin fundamentalist Jack Chick.
Chick a promis să promoveze afirmațiile lui Alberto chiar și după ce acesta a murit. Rivera a susținut că a fost un iezuit înainte de a deveni un protestant fundamentalist, iar multe dintre povestirile publicate de Chick despre Rivera implica conspirații ale iezuiților.

Acuzații împotriva catolicismului
Potrivit lui Rivera, iezuiții sunt responsabili pentru crearea comunismului, islamului și a nazismului, provocând războaiele mondiale, recesiune, Masacrul de la Jonestown, asasinarea lui Abraham Lincoln și John F. Kennedy (un catolic), el mai susține că Biserica Catolică dorește să răspândească homosexualitatea și avortul, că Mișcarea carismatică este o altă față a Bisericii Catolice, că papii reprezintă Antihristul și că Biserica Catolică este Curva din Babilon.[1] El a susținut de asemenea că iezuiții au fost conducătorii din spatele Inchiziției medievale din secolul al XIII-lea, în ciuda faptului că iezuiții au apărut în anii 1540.[2]
Alberto_Magno_Romero_Rivera
Acuzații că Biserica a creat Islamul
Vezi şi: Islamul – religia păcii?
Rivera a afirmat că Mahomed a fost manipulat de către Biserica Catolică în scopul de a crea Islamul și de a distruge evreii și alte grupuri de creștini; și că prima sa soție, Khadijah Bint Khuwaylid, a fost de fapt o călugărită dintr-o mănăstire arabă căreia un episcop i-a spus să se căsătorească cu Mahomed și să semene semințele a ceea ce avea să devină Islamul.[1] Rivera, de asemenea, a afirmat că Vaticanul a regizat aparițiile de la Fatima (numite după Fatimah, fiica lui Muhammed) pentru a se apropia de musulmani.[1] În continuare, el a susținut că a fost pusă în scenă și tentativă de asasinat asupra Papei Ioan Paul al II-lea din 1981 folosindu-se un musulman ca lunetist pentru „a se da vina pe lumea musulmană, aducându-i astfel mai aproape de credința catolică!”.[1]

Vezi şi
Alberto Rivera, rationalwiki
Alberto Rivera, wikipedia

1 http://www.catholic.com/library/sr_chick_tracts_p4.asp
2 Brian Onken, „Alberto: The Truth about His Story,” Forward, February 25, 1983
3 http://www.catholic.com/library/sr_chick_tracts_p3.asp

Alte puncte de vedere
În realitate, afirmaţia sa că ar fi fost un preot catolic ar fi fost complet infirmate. Într-adevăr, cei care au verificat afirmaţiile sale au constatat în schimb că el făcut multe escrocherii, fiind căutat în Spania datorită unor probleme cu taxele, în timp ce în Statele Unite a strâns bani pentru un colegiu spaniol care nu a primit nimic din partea lui. Cu toate acestea, în Statele Unite a început o „lucrare de evanghelizare”, denumită Centrul de Informare Antihrist (Antichrist Information Center) pentru a expune Biserica Catolică. Sora sa nu a fost o călugăriță, dar a lucrat la Londra ca servitoare. De asemenea, el a acuzat Vaticanul pentru lucruri care l-au făcut să părăsească Biserica Catolică, cum ar fi sinuciderea în masă de la Jonestown. În cele din urmă s-a cuplat cu Jack Chick, care a creat mai multe cărți de benzi desenate bazate pe afirmaţiile sale (Alberto, Double Cross, The Godfathers, The Force, Four Horsemen, and The Prophet). Chick continuă să promoveze povestea lui Rivera ca fiind adevărată.

Alberto Rivera a fost, de asemenea, un susținător al King James Only și a susținut că toate celelalte traduceri ale Bibliei au fost create de către iezuiți ca să-i înșele pe protestanți sau au fost traduse pe baza unor manuscrise corupte de la Vatican. El (împreună cu John Todd, care a susținut că traducerile moderne au fost finantate de către Iluminati) par a fi sursele de conversie ale lui Jack Chick la mişcarea Doar Biblia lui King James.

Citeşte şi  ISLAMUL este o făcătură evreiască împotriva Creștinătății

Diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie


Acest articol prezintă diferențele teologice dintre catolici și ortodocși, bazate pe punctele de vedere ale unor teologi ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Romano-Catolice, despre ceea ce interpretează aceștia ca fiind diferențele dintre teologiile lor, precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene.

Vezi şi: Tradiții ortodoxe contrare Bibliei

Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în The Byzantine Lists: Errors of the Latins (Listele bizantine: Erori ale latinilor) de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000).[1]
Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura bisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă și că „viziunea deplinei comuniuni care trebuie căutată este cea a unității într-o diversitate legitimă”[2] înainte de divizare, deoarece „primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități de durată în diversitate”.[3] În această viziune, dificultatea principală este dezacordul privind rolul Papei.[4]
Cu toate acestea, un număr de teologi ortodocși consideră că aceste diferențe sunt mult mai semnificative, adânc înrădăcinate și ireconciliabile. Acești teologi susțin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, teologia augustiniană și scolasticism și nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă cu excepția cazului în care aceste erori sunt stârpite și abandonate.[necesită citare]
Jeffrey D. Finch susține că „viitoarea apropiere dintre Est-Vest pare să fie depășit polemicile moderne neo-scolastice și neo-Palamiste”.[5]
În prezent, principalele diferențe dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică sunt includerea Filioque în Crez (și teologia aferentă a dublei purcederi—aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul) și sfera autorității papale. În plus, Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea schismă (cum ar fi Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și infailibilitatea papală) și alte aspecte ale doctrinei (cum ar fi păcatul originar), care sunt considerate doctrinar greșite (sau, mai tranșant, eretice) de către ortodocși.

Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
476 Sfârşitul Imperiului Occidental; 550 Cuceririle lui Iustinian I; 717 Ascensiunea lui Leon al III-lea Isauricul; 867 Ascensiunea lui Vasile I Macedoneanul; 1025 Moartea lui Vasile al II-lea al Bizanțului; 1095 Prima Cruciadă; 1170 Sub Manuel I Comnen; 1270 Sub Mihail al VIII-lea Paleologul; 1400 Înainte de căderea Constantinopolului

Puncte de acord asupra doctrinei
Deși există diferențe teologice între cele două biserici, există, de asemenea, unele puncte de acord asupra doctrinei. Acestea includ acceptarea în comun a deciziilor celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate, și anume Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol și Al doilea conciliu de la Niceea.[necesită citare] Există, prin urmare, un acord cu privire la doctrinele majore, precum divinitatea și natura lui Iisus, succesiunea apostolică, întreita lucrare a episcopilor, preoților și a diaconilor, structura largă a bisericii vizibile, viața fără de păcat a Sfintei Fecioare Maria și onoarea sa din cauza că este Maica Domnului, invocarea sfinților, mărturisirea preoțească, folosirea imaginilor la închinare sau despre pâinea și vinul care devin prin Euharistie trupul și sângele lui Iisus Hristos.[necesită citare] Nicio comunitate a Bisericii nu subscrie la învățăturile protestante ale mântuirii prin credință (înțeleasă ca un lucru care nu necesită acte de iubire sau de caritate) sau la Sola Scriptura (prin care se exclud învățăturile doctrinare care au intrat în Biserică prin intermediul apostolilor sub forma Sfintei Tradiții).

Impactul diferențelor lingvistice
Cuvintele folosite într-o limbă și cele utilizate în altă limbă pentru a le traduce uneori nu corespund exact, acest lucru putând avea o semnificație mai largă sau mai restrânsă. În secolul al VII-lea, teologul răsăritean Sfântul Maxim Mărturisitorul a aplicat acest aspect la diferențele aparente între Europa de Vest și cea de Est, remarcând că aceasta au afectat eforturile depuse de vorbitorii occidentali de limbă latină pentru a exprima o idee în limba greacă, precum și eforturile depuse de vorbitorii de greacă din Orient să exprime o idee în latină: „Ei nu-și pot reproduce ideea într-o limbă și în cuvinte care le sunt străine la fel cum ar face-o în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem face”.[6] În secolul al XIII-lea teologul occidental sfântul Toma de Aquino a remarcat în mod similar:
„Multe lucruri care sună destul de bine în limba greacă, probabil că nu sună la fel de bine în latină. Prin urmare, latinii și grecii care declară că au aceeași credință se manifestă prin cuvinte diferite. Printre greci se spune în mod corect și catolic, că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei „ipostase”, dar pentru latini nu sună corect să spunem că există trei „substantiae”, deși termenul „ipostas” în limba greacă înseamnă același lucru ca și „substantia” în limba latină. Adevărul este că „substantia” în limba latină este folosit mai frecvent pentru a desemna esența. Și atât noi cât și grecii susțin că în Dumnezeu există doar o singură esență. Deci, când grecii vorbesc de trei „ipostase”, noi latinii vorbim de trei „personae”, precum învață Augustin în a șaptea carte a Treimii. Și, fără îndoială, există multe cazuri similare.”
„Este deci sarcina unui bun traducător, atunci când traduce un material despre credința catolică, să păstreze sensul dar să adapteze modul de exprimare, astfel încât să fie în armonie cu graiul limbii în care traduce. În mod evident, atunci când ceva spus într-un mod literar în limba latină este explicat în limbajul comun, explicația va fi inutilă dacă este redată pur și simplu cuvânt cu cuvânt. Cu atât mai mult, atunci când ceva exprimat într-o limbă este tradus doar cuvânt c

Punctele florentine
Cele mai cunoscute Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă sunt numite punctele florentine. Acestea sunt:
nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă, toți arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt considerați egali);
nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură greșită, cu profunde implicații teologice);
nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime cât și a celei fermentate);
nerecunoașterea existența Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:
infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate; ulterior, prin conlucrare – συνεργια – cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților – din a cărui supra-abundență, consideră Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, – precum și indulgențele (Biserica Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi „împrumutate” sau „dăruite”; mântuirea este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se facă înainte de hirotonia acestora);
practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).

Filioque
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque („și de la Fiul”), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan [Ioan, 15 26], în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Hristos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuși în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.

Referințe și note
* https://ro.wikipedia.org/wiki/Diferen%C8%9Be_teologice_%C3%AEntre_Biserica_Romano-Catolic%C4%83_%C8%99i_Biserica_Ortodox%C4%83
1 http://www.press.uillinois.edu/books/catalog/79xqw2qy9780252025587.html
2 http://www.vatican.va/edocs/ENG0221/__PI.HTM
3 http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf_jp-ii_apl_02051995_orientale-lumen_en.html
4 Pope Paul VI said: „What shall we say of the difficulty to which our separated brethren are still so sensitive? I refer to the difficulty which arises from the function which Christ has assigned to us in the church of God and which our tradition has so authoritatively upheld. The pope, we well know, is without doubt the most serious obstacle on the road to ecumenism.” http://archive.is/20120710183407/findarticles.com/p/articles/mi_m2065/is_n4_v46/ai_15918282/
5 http://books.google.com/books?id=DgtUoMqm594C&pg=PA243&dq=%22Several+Western+scholars+contend%22&hl=en&ei=hIYXTbXZOo-asAO_oPHaCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCMQ6AEwAA#v=snippet&q=modern%20polemics&f=false
6 http://www.monachos.net/content/patristics/patristictexts/185-maximus-to-marinus
7 http://dhspriory.org/thomas/ContraErrGraecorum.htm#0