Eclipsa de Soare din 20 martie 2015


Imagine__15421Vineri vom vedea un eveniment astronomic destul de rar, o eclipsa parțială de Soare. Aceasta va putea fi observată începând cu ora 10:48, când Soarele va fi acoperit de Lună în procent de peste 50 la sută.

Luna va incerca sa faca din zi – noapte, pe 20 martie. Altfel spus, va fi eclipsa partiala de soare, vizibila si din tara noastra.

La observatorul astronomic din Galati, cel mai modern din tara, se fac ultimele pregatiri pentru ca publicul sa poata admira, in cele mai bune conditii, spectacolul de pe cer.

Maximul eclipsei va avea loc undeva in jurul orei 12 si se va termina undeva la putin timp dupa ora 13.
Luna va traversa de la dreapta la stanga axa la capetele careia se afla Pamantul si Soarele. In functie de locul in care va aflati, puteti vedea cum discul luminos este acoperit de la 39, pana la 55 la suta.

„Atunci cand are loc o aliniere a celor trei corpuri ceresti – este vorba de soare, luna si Pamant – are loc o eclipsa de soare. Aceasta poate fi partiala, totala sau inelara”, a declarat Ovidiu Tercu, coordonator al Observatorului Astronomic Galati.

De aceasta data vom avea doar o eclipsa partiala. La Observatorul din Galati au fost pregatite toate echipamentele, pentru ca specialistii se asteapta la peste o mie de vizitatori.

„Pe langa aceasta eclipsa se pot vedea, daca exista in acea perioada, si pete solare, protuberante, granulatii si asa mai departe”, spune Catalin Buluc, de la Complexul Muzeal de Stiinte ale Naturii din Galati.

Tot la observatorul din Galati, eclipsa va fi transmisa, in timp real, pe un ecran din sala de programe educative. Ultima eclipsa totala de soare vizibila in Romania, a avut loc in 1999, iar urmatoarea va fi in 2081.

Cum să priveşti eclipsa de Soare de vineri! Cea mai ieftină soluţie

Fenomenul astronomic va fi observabil timp de două ore, iar maximul eclipsei va avea loc la ora 11:56. Cea mai mare rată a acoperirii Soarelui va fi de 61%, în apropiere de localitatea Dărăbani, din Botoșani.

Medicii spun că observarea eclipsei cu ochiul liber, prin film foto, sticlă colorată sau ochelari de soare, nu este recomandabilă. Ne trebuie ochelari speciali sau soluţii alternative, precum o mască de sudură.

Asta pentru că radiațiile ultraviolete ale Soarelui pot arde retina, cauzând o deteriorare permanentă sau chiar orbire.

Dacă vreţi o soluţie ieftină şi simplă, luaţi două coli de hartie A4. Una dintre ele o prindeti de perete, folosind-o drept ecran. Pe cealaltă o folosiţi drept proiector, pe directia dintre Soare si ecran. In foaia care o tineti in mână faceţi o gaură foarte mică în mijloc. Stați cu spatele la Soare si priviți foaia ce are rol de ecran.

Următoarea eclipsă parţială de soare de aceiaşi intensitate va putea fi văzută în România abia pe 2 august 2027.

Eclipsa parţială de Soare de pe 20 martie, în timpul căreia Luna va acoperi peste jumătate din discul Soarelui, stârneşte vii controverse pe internet. Se vorbeşte, din nou, despre un posibil cataclism natural, despre Apocalipsa şi chiar şi despre sosirea unei civilizaţii extraterestre.

Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/stiinta

Ce ne pregăteşte Soarele în viitor. Furtuni geomagnetice


22 septembrie 2011. Buclele de plasmă suficient de largi pentru a cuprinde multe planete de dimensiunea Pământului sunt surprinse din profil pe marginea Soarelui, în timp ce o protuberanţă ca un val, aflată deasupra buclelor, aruncă în spaţiu particulele solare încărcate electric. Oamenii de ştiinţă urmăresc undele sonore solare pentru a detecta regiunile active cu zile înainte ca acestea să iasă la suprafaţă. Foto: NASA SDO

22 septembrie 2011. Buclele de plasmă suficient de largi pentru a cuprinde multe planete de dimensiunea Pământului sunt surprinse din profil pe marginea Soarelui, în timp ce o protuberanţă ca un val, aflată deasupra buclelor, aruncă în spaţiu particulele solare încărcate electric. Oamenii de ştiinţă urmăresc undele sonore solare pentru a detecta regiunile active cu zile înainte ca acestea să iasă la suprafaţă. Foto: NASA SDO

Prognoza meteo spaţială pentru următorii câţiva ani: furtuni solare, cu posibile pene de curent catastrofice pe Pământ. Suntem pregătiţi?

Într-o joi, pe 1 septembrie 1859, Richard Carrington, de meserie berar, dar şi astronom amator, în vârstă de 33 de ani, a urcat scările către observatorul său privat din apropierea Londrei, a deschis fanta cupolei şi, după cum avea obiceiul în dimineţile însorite, şi-a reglat telescopul pentru a proiecta pe un ecran o imagine de 28 cm a Soarelui. Trasa pete solare pe o bucată de hârtie când, sub privirea lui, au apărut brusc „două petice de lumină albă şi extrem de strălucitoare“ în mijlocul unui grup mare de pete solare. În acelaşi timp, acul magnetometrului dela Observatorul Kew, din Londra, atârnat de un fir de mătase, a început să penduleze nebuneşte. A doua zi, înaintea zorilor, imense apariţii aureolate în nuanţe de roşu, verde şi violet luminau cerul până în Hawaii şi Panama. Turiştii cu cortul din Munţii Stâncoşi, luând aurora drept răsărit, s-au sculat şi au început să pregătească micul dejun.
Erupţia observată de Carrington anunţa o superfurtună solară – o explozie electromagnetică imensă, care a aruncat spre Pământ miliarde de tone de particule încărcate electric. (Un alt astronom amator din Anglia, pe nume Richard Hodgson, a văzut şi el erupţia.) Când s-a ciocnit cu câmpul magnetic al planetei, valul invizibil a provocat creşterea bruscă a curenţilor electrici prin liniile de telegraf. Explozia a scos din funcţiune mai multe staţii, însă telegrafiştii din alte părţi au descoperit că îşi pot deconecta bateriile şi pot relua activitatea folosind doar electricitatea geomagnetică. „Folosim numai curentul din aurora boreală – a transmis un telegrafist din Boston unui operator din Portland, Maine. Cum recepţionezi mesajul meu?“
„Mult mai bine decât cu bateriile în funcţiune“ – a răspuns Portlandul.

24 ianuarie 2012. O auroră pâlpâie deasupra podului Sommarøy, de pe insula Kvaløy, din Norvegia nordică, într-o săptămână de activitate solară intensă. Aurorele apar atunci când particulele solare lovesc gazele atmosferice, aprinzându-le ca pe nişte tuburi de neon. Cel mai des observate în apropierea polilor, aurorele apar şi la latitudini mai joase în timpul furtunilor solare puternice. Foto: Bjørn Jørgensen

24 ianuarie 2012. O auroră pâlpâie deasupra podului Sommarøy, de pe insula Kvaløy, din Norvegia nordică, într-o săptămână de activitate solară intensă. Aurorele apar atunci când particulele solare lovesc gazele atmosferice, aprinzându-le ca pe nişte tuburi de neon. Cel mai des observate în apropierea polilor, aurorele apar şi la latitudini mai joase în timpul furtunilor solare puternice. Foto: Bjørn Jørgensen

Cei care operează sistemele de comunicaţii şi reţelele electrice de astăzi ar fi mai puţin calmi. De la evenimentul din 1859 nu a mai avut loc nicio superfurtună solară la fel de puternică, aşadar este greu de calculat ce impact ar putea avea o furtună comparabilă asupra lumii de astăzi, mult mai dependentă de electricitate. Un reper a fost oferit de pana de curent din Quebec din 13 martie 1989, când o furtună solară cu o intensitate de doar două treimi din cea a evenimentului Carrington a făcut să cadă în mai puţin de două minute reţeaua ce deservea cu energie electrică peste şase milioane de clienţi. O furtună de clasa Carrington ar putea arde mai multe transformatoare decât se află în stocurile companiilor de electricitate, lăsând milioane de oameni fără lumină, apă potabilă, tratarea apei uzate, încălzire, aer condiţionat, combustibil, servicii telefonice sau alimente şi medicamente perisabile în lunile necesare fabricării şi instalării unor transformatoare noi. Un raport recent al Academiei Naţionale de ştiinţe din SUA estimează că o astfel de furtună ar putea provoca pagube în economie cât 20 de uragane Katrina, costând 1-2 mii de miliarde de dolari numai în primul an şi necesitând un deceniu pentru refacere.
„Nu putem prezice cu mai mult de câteva zile în avans ce va face Soarele“ – spune cu regret Karel Schrijver, de la Laboratorul Solar şi de Astrofizică al companiei Lockheed Martin, din Palo Alto, California. Anul acesta fiind aşteptată începerea unei perioade de activitate solară maximă, centrele de meteorologie spaţială suplimentează personalul şi speră că se va termina totul cu bine. „Încercăm să înţelegem modul în care clima spaţială afectează societatea şi cât de rău poate fi – spune Schrijver. Odată ce ai identificat o ameninţare de această amploare, corect din punct de vedere moral este să fii pregătit. Precum în cazul cutremurelor din San Francisco. Dacă nu te pregăteşti, consecinţele sunt de neiertat.“
Puţine corpuri cereşti par la fel de familiare ca Soarele – e acolo, sus pe cer, în fiecare zi senină –, şi totuşi puţine sunt atât de stranii. Dacă te uiţi printr-un telescop solar, discul galben banal se transformă într-un tărâm al minunilor dinamic, unde protuberanţele de dimensiunea unor planete apar în spaţiul întunecat ca nişte meduze incandescente, buclându-se şi şerpuind înapoi câteva ore sau zile mai târziu, parcă subjugate de o forţă nevăzută.
Aşa cum şi sunt de fapt. Soarele, nici solid, nici lichid, nici gazos, este alcătuit din plasmă, „a patra stare a materiei“, care se formează atunci când atomii sunt descompuşi în protoni şi electroni liberi. Toate acele particule încărcate fac ca plasma solară să fie un excelent conductor de electricitate – mult mai conductiv decât sârma de cupru. Soarele este plin şi de câmpuri magnetice. Majoritatea rămân îngropate în corpul masiv al Soarelui, dar unele tuburi magnetice, groase cât diametrul Pământului, ies la suprafaţă sub formă de pete solare. Acest magnetism determină dansul şerpuitor din atmosfera Soarelui şi generează vântul solar, azvârlind în exterior în fiecare secundă un milion de tone de plasmă cu o viteză de 700 km/secundă.

Text: Timothy Ferris

Sursa: NatGeo

Istorie

Furtuna geomagnetică este o perturbare temporară a magnetosferei cauzată de perturbări ale materiei interplanetare. O furtună geomagnetică este o componentă majoră a vremii spațiale și este cauzată de unda de șoc a vântului solar care interacționează cu câmpul magnetic al Pământului.

Etape

  1. Erupție solară
  2. Furtună de radiații
  3. Ejectare de masă coronală (en. Coronal mass ejection)

La 23 iulie 2012 a avut cea mai puternică furtună geomagnetică din ultimii 150 de ani, din fericire aceasta a „ratat” cu puțin Terra.[1]

Aceste explozii solare se referă la un eveniment anunțat de NASA[2][3] care are loc în 2013-[4] [5][6] 2014 și care constă din puternice erupții solare care vor influența câmpul magnetic al Pământului[7] și posibil să aibă consecințe asupra echipamentelor electrice/electronice,[8] dar minime. Fenomenul poartă numele defurtună geomagnetică.

Începând cu 8 ianuarie 2008[9] Soarele intră în cel de-al 24-lea ciclu solar[10]. Președintele NOAA Space Weather Prediction Center, Douglas Biesecker spune că: „Dacă predicția noastră este corectă, Ciclul Solar 24 va avea un număr maxim de 90 de pete solare, cel mai mic ciclu solar ca număr de pete din 1928, când Ciclul solar 16 a avut 78 de pete solare. Este tentant să descriem un astfel de ciclu ca fiind «slab» sau «ușor», dar acest lucru ar putea lăsa o impresie greșită. Chiar și un ciclu sub medie este capabil să producă condiții meteorologice spațiale severe. Marea furtună geomagnetică din 1859, de exemplu, a apărut în timpul unui ciclu solar de aproximativ aceeași mărime cu ciclul prezis pentru 2013[11].

Richard Fisher, director al diviziei de heliofizică de la NASA, a dezvăluit că planeta Pământ va fi lovită de radiații magnetice[12] provenite din exploziile solare care vor avea loc în 2013.

La 25 octombrie, două explozii solare consecutive de clasa X s-au produs în sectorul solar 1882, unde asemenea fenomene nu au fost observate din mai 2013. Acestea au fost urmate de o serie de explozii de clasa M.[13]

Furtuna solară din 1859 (alte denumiri Superfurtuna solară[1] sau Evenimentul Carrington) a fost cea mai puternică furtună solară din istoria observațiilor solare. A avut locul în timpul celui de-al 10-lea ciclu solar.

În perioada 12 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată vreodată până în anul 2013.Aurorele boreale au fost văzute în întreaga lume, mai ales deasupra regiunii Caraibe, de asemenea observații demne de remarcat au fost aurorele de deasupra Munților Stâncoși, care au fost atât de strălucitoare încât lumina lor a trezit căutătorii de aur, care s-au apucat să-și pregătească micul dejun pentru că au crezut că era dimineață[2]. Sistemele de telegraf din toată Europa și America de Nord s-au prăbușit[3]. Pilonii telegrafului aruncau scântei, iar hârtia folosită în telegrafiere a luat foc. Unele sisteme de telegraf păreau să continue să trimită și să primească mesaje în ciuda faptului că erau deconectate de la sursele lor de alimentare.

Din 28 august 1859 până pe 2 septembrie numeroase pete solare și explozii solare au fost observate pe Soare. Chiar înainte de prânzul zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Carrington a observat cea mai mare erupție[4], care a dus la o ejecție coronală de masă uriașă (CME), care a venit direct spre Pământ, ajungând pe planeta noastră în 18 ore, având deci o viteză de 1.600.000 de kilometri pe oră[5]. Acest lucru este remarcabil, deoarece o astfel de călătorie în mod normal durează de la trei până la patru zile. S-a mișcat așa de repede, pentru că o altă ejecție masivă CME anterioară i-a netezit drumul[6].

Carotele de gheață[7] dovedesc că evenimente de această magnitudine – măsurate prin radiațiile de protoni de mare energie, nu prin efect geomagnetic – apar o dată la aproximativ 500 de ani, dar cu evenimente de >1/5 mai mari care apar de mai multe ori într-un secol[8]. Ultimele furtuni puternice au avut loc în 1921 și în 1960, atunci când a avut loc și o perturbare radio pe scară largă[4].

Sursa: Wikipedia

Soarele cu găuri și doua planete în plus!


primaSoarele cu găuri și doua planete în plus! de GEORGE CUSNARENCU

Luna ianuarie, care tocmai s-a încheiat, a fost marcata de descoperirile unor fenomene spatiale misterioase, dar si de scoaterea la iveala a unor marturii arheologice sau tehnologice. Stirea lunii ianuarie privitoare la galaxia noastra a fost ca cercetatorii de la NASA au descoperit un fenomen de-a dreptul misterios si anume o gaura uriasa la nivelul coroanei Soarelui, undeva, spre Polul Sud al stelei. E vorba de fapt despre o pata solara de dimensiuni mai neobisnuite în comparatie cu cele observate în mod constant de-a lungul deceniilor.

Descoperirea este spectaculoasa, însa lucrurile se complica mult atunci când sunt cautate cauzele acestui fenomen natural. Cercetatorii recunosc ca deocamdata cauzele producerii acestei gauri coronale nu se cunosc cu exactitate, ceea ce da frâu liber supozitiilor de tot felul. Teoria celor de la NASA este ca astfel de fenomene ar fi provocate de particule care se disperseaza de la suprafata Soarelui cu viteze foarte mari, de peste 800 de kilometri pe ora (?). Imprecizia cauzelor este compensata de observatiile, arhicunoscute, conform carora „gaurile negre” din coroana solara pot avea un impact direct asupra Pamântului, putând provoca fenomene precum aurore boreale sau australe pe Terra sau furtuni geomagnetice. Dar asta nu e tot atunci când vorbim despre Sistemul nostru Solar. Potrivit unor cercetatori britanici si spanioli, Sistemul nostru Solar ar putea contine alte doua planete, pe lânga zestrea cunoscuta. Sa o spunem totusi de la început: este vorba despre o deductie, nu despre o realitate.

Cercetatorii au ajuns la aceasta concluzie observând traiectoria neasteptata a unor obiecte aflate în spatele planetei Neptun. Mai exact, cercetatorii îsi bazeaza teoria pe studierea comportamentului orbital al unui numar de peste zece obiecte transneptuniene extre-me. Acestea ar prezenta „parametri orbitali neasteptati(…), care lasa sa se înteleaga ca forte invizibile le altereaza traiectoria orbitala”, dupa cum explica astrofizicianul Carlos de la Fuente Marcos de la Agentia de informare stiintifica spaniola SINC. Ramânând în aria spatiala, largind însa observatiile, sa amintim si o alta descoperire recenta, referitoare la galaxia noastra.

Cu ajutorul telescopului Kepler a fost descoperit cel mai vechi sistem planetar din Calea Lactee. Botezat Kepler-444, sistemul se afla la 117 ani-lumina de Pământ si este format dintr-o stea pitica portocalie – cu 25% mai mica decât Soarele si, prin urmare, mai putin calda – în jurul careia se rotesc cinci planete, al caror diametru variaza între 0,4 si 0,7 din diametrul Terrei. Sistemul Kepler-444 s-a format în urma cu 11,2 miliarde de ani, adica la 2,4 miliarde de ani dupa Big Bang (daca admitem ca aceasta Explozie Initiala a avut loc acum 13,6 miliarde de ani, un lucru cu care nu toti astrofizicienii sunt de acord). Când au aparut Pamântul si întregul nostru Sistem Solar, în urma cu 4,5 miliarde de ani, Kepler-444 avea o vârsta venerabila.

Vezi continuarea aici

Rosetta Finds Out Much About a Comet, Even With a Wayward Lander


A November image of Comet 67P/Churyumov-Gerasimenko shows faint jets of gas and dust. Credit European Space Agency
A November image of Comet 67P/Churyumov-Gerasimenko shows faint jets of gas and dust. Credit European Space Agency
Rosetta a descoperit mai multe despre o cometă, chiar și cu Lander-ul Wayward.

A November image of Comet 67P/Churyumov-Gerasimenko shows faint jets of gas and dust. Credit European Space Agency[/caption]Photographs and data from the European Space Agency’s Rosetta spacecraft have provided an unprecedented close-up examination of a comet, but there is one thing that has not shown up yet: the small lander that bounded to the surface in November.

Scientists working on the mission described their initial observations of Comet 67P/Churyumov-Gerasimenko in seven articles published Thursday in the journal Science. “This sets the baseline for the rest of the mission,” said Matt Taylor, the project scientist.

Rosetta arrived at the comet in August after a trip of 10 years and four billion miles. For the first time, scientists are having an extended look at a comet as the spacecraft accompanies it for at least a year as it swings around the sun. As the comet heats up, it will spew greater amounts of gas and dust.

In November, a washing-machine-size lander named Philae made it to the surface, but systems designed to anchor it failed, and the lander bounced, ending far from the intended site in a position that greatly reduced the amount of sunlight hitting its solar panels. Instruments on the lander operated for two days until the batteries drained.

A large fracture running across the comet. Credit Eureopean Space Agency
A large fracture running across the comet. Credit European Space Agency

In mid-December, the orbiter’s high-resolution camera took pictures of the spot where the scientists think the lander ended up, but the scientists were not able to find it — a few pixels in a four-million-pixel image.

Holger Sierks, the principal investigator for Rosetta’s main camera, said that Philae, which photographed its surroundings and performed various measurements after landing, was still expected to awake in the spring when increasing sunlight recharged the batteries. Even if Philae does not wake up, Rosetta should be able to spot it after the comet has made its closest approach to the sun, in August.

The high-resolution camera has taken photographs with a resolution as fine as two and a half feet per pixel. The comet, just two and a half miles wide with a two-lobe shape that resembles a rubber duck toy, has a remarkably wide variety of terrain. That includes smooth dust-covered regions, fields of boulders, steep cliffs and large depressions that may have been blown out by underground melting of carbon dioxide. The variety is surprising because many think the comet is, by and large, made of the same material throughout. Scientists are not sure if the shape comes from two smaller comets that bumped and stuck together or one large comet that eroded in an unusual manner.

On the surface of Comet 67P, there are even what look like ripples of sand dunes like those seen on Earth and Mars. That appears befuddling, as a comet has no atmosphere — and so no wind — and only a wisp of gravity.

“You have to ask yourself, is that possible?” said Nicolas Thomas, a professor of experimental physics at the University of Bern in Switzerland and lead author of one of the papers. Dr. Thomas said that back-of-the-envelope calculations indicated that it might be plausible, with the jets of gas acting as wind and the particles held together through intermolecular attraction known as the van der Waals force instead of gravity. “You can convince yourself you can make them move,” Dr. Thomas said. “It’s plausible, at least at the moment.”

A large fracture running across the comet. Credit Eureopean Space Agency
A large fracture running across the comet. Credit European Space Agency

The scientists split the surface into 19 regions based on terrain, naming them after Egyptian gods. Rosetta is named after an inscribed rock, found in Egypt, that proved crucial in deciphering ancient hieroglyphics.

In another region, along the comet’s “neck,” is a cliff about 3,000 feet high with fractures hundreds of feet long. The scientists cannot agree on what they are seeing, whether the lines reflect layering in the material making up the comet or cracks caused by the heating and cooling of the material as it passes in and out of sunshine.

In the smooth regions, there are circular structures. “Which look very, very bizarre,” Dr. Thomas said. “To be frank, we don’t know how those things were created. We have no clue.”

There is also a long crack, about a yard wide and several hundred yards long, that runs around the neck. Dr. Thomas said it was unclear whether the comet was about to snap in two.

The jets of gas currently emanate from the neck area, a region named Hapi. That, too, seems counterintuitive because the neck is often in shade and cooler. But Dr. Sierks said the area was still warm enough and gravity was weaker there, allowing particles to escape more easily.

The scientists previously described some of the most significant findings reported in the Science papers — that the water on the comet does not resemble that found on Earth, probably ruling out comets as the source of the Earth’s oceans, and that a diverse stew of molecules streaming off the surface includes those found in the odors of rotten eggs and urine.

Notă: A version of this article appears in print on January 23, 2015, on page A6 of the New York edition with the headline: Close-Up of Comet Fails to Pinpoint Stray Lander. Order Reprints| Today’s Paper|Subscribe

http://www.nytimes.com/2015/01/23/science/rosetta-finds-out-much-about-a-comet-even-with-a-wayward-lander.html?src=mv&_r=0

http://www.esa.int/ESA

Ciuriumov-Gherasimenko, oficial denumită 67P/Ciuriumov-Gherasimenko, este o cometă cu o perioadă orbitală curentă de 6,45 ani și o perioadă de rotație de aprox. 12,7 ore[2]. Cometa va ajunge la periheliu (cea mai scurtă distanță de Soare) la 13 august 2015. Cometa este numită după descoperitorii ei, Klim Ciuriumov și Svetlana Gherasimenko, primii care au observat-o pe plăci fotografice în 1969.

Această cometă a fost descoperită de astronomul Klim Ivanovici Ciuriumov în timp ce examina o placă fotografică a cometei 32P/Comas Solà / 32P/Comas Solá, luată la 11 septembrie 1969 de astronoma Svetlana Ivanovna Gherasimenko la Institutul de Astrofizică de la Alma-Ata, acum Almatî, fostă capitală a Kazahstanului.
El a găsit imaginea unui obiect pe marginea plăcii fotografice și a presupus că era vorba de cometa 32P/Comas Solà.
La Kiev, plăcile au fost minuțios inspectate și, la 22 octombrie, s-a descoperit că obiectul nu putea fi cometa Comas Solà, întrucât poziția sa diferea cu mai mult de 1,8° de poziția așteptată.
O examinare mai atentă a scos în evidență o slabă imagine a cometei Comas Solà în poziția corectă, ceea ce a dovedit că obiectul identificat de Ciuriumov era o cometă care nu fusese încă descoperită.

Orbita cometei 67P/Ciuriumov-Gherasimenko are o istorie destul de interesantă.
Când cometa se apropie de unul din giganții gazoși, Jupiter sau Saturn, orbita sa este deseori modificată.
S-a putut calcula, pentru această cometă, că, înainte de 1840, ar fi fost aproape imposibil să fie observată, distanța sa la periheliu fiind de circa 4 ua. Din cauza gravitației exercitate de Jupiter, orbita cometei s-a modificat, iar distanța la periheliu s-a redus la 3 ua.
Mai târziu, în 1959, o altă apropiere de Jupiter a modificat, din nou, orbita cometei, distanța la periheliu ajungând la valoarea actuală, 1,28 ua.

Misiunea Rosetta
Ciuriumov-Gerasimenko este destinația misiunii Rosetta a Agenției Spațiale Europene, lansată la 2 martie 2004. Rosetta a intrat pe orbită în jurul cometei pe 6 august 2014[3], după care o va studia și va identifica un loc de coborâre și de așezare pe solul nucleului cometei potrivit pentru sonda (engleză lander) Philae, programate pentru data de 10 noiembrie 2014.
Potrivit Agenției Spațiale Europene, s-a hotărât ca așezarea sondei Philae pe solul cometei să aibă loc miercuri, 12 noiembrie 2014, în jurul orelor 17:35 (ora României), într-o regiune cu diametrul de circa 1 kilometru.[4]
La 12 noiembrie 2014, minilaboratorul „Philae” s-a desprins de pe „Rosetta” și s-a așezat pe cometa 67P/Ciuriumov-Gherasimenko, exact în locul stabilit.[5] La asolizare au apărut probleme. Unele din experimentele planificate nu vor mai putea avea loc.[6]

Caracteristici fizice
Clișeele luate de Telescopul Spațial Hubble în martie 2003[7] au permis să se estimeze diametrul obiectului la circa 4 kilometri. În iulie 2014, noi imagini luate de Rosetta au scos în evidență faptul că nucleul lui „Ciuri” este un binar de contact, cu o talie globală de 4 km pe 3,5 km. [8]
Cometa se rotește în jurul ei însăși în 12,4 ore.[9]
Temperatura solului nucleului cometei este de -90°C.

https://ro.wikipedia.org/wiki/67P/Ciuriumov-Gherasimenko