Joachim (de Flore)


joachim_of_floraJoachim (de Flore) (născut 1135, Celico, Regatul Sicilia, Italia – decedat 30 martie 1202, Pietrafitta, Italia) a fost un călugăr, mistic creştin italian. 
Istoria omenirii / mântuirii a împărțit-o în trei perioade:

1 Tatal ( de la Avraam la Ioan Botezătorul)
2 Fiul (de la întruparea Fiului lui Dumnezeu – la anul 1260) și
3 Sfântul Duh ( de la 1260 ). El a ajuns la concluzia că această perioadă va începe în 1260 pe baza cărții Apocalipsa (versetele 11: 3 și 12: 6, care vorbesc de „o mie două sute șaizeci de zile”).

Doctrina lui Joachim a fost condamnată de Biserica Romano – Catolică.
433px-liber_figurarum_libro_de_las_figuras_tabla_ii_cc3b3dice_reggiano_28s-_xiii29_joaquin_de_fiore_281135-120229
Primele două perioade ar trebui să cuprindă fiecare câte 42 de generații a câte 30 de ani fiecare. A treia perioadă ar fi aşa zisa perioadă a Evangheliei veșnice
Fiore saw in the generations before Jesus an indication of an equal period beginning with the first coming of Jesus. In Matthew 1:17, we read: “Thus there were fourteen generations in all from Abraham to David, fourteen from David to the exile to Babylon, and fourteen from the exile to the Messiah”. Therefore there are three periods of 14 generations, totaling 42 generations from Abraham to Jesus. Joachim understood that another 42 generations would be needed for the second coming of Jesus. He estimated that by assigning 30 years to each generation, one could predict when the second era would end. 42 generations x 30 years = 1260 years. Therefore, the third era, which he called the Age of the Holy Spirit, would begin in the year 1260. This new era was an era of universal love and equality among Christians. Also there would be none of the disciplinary rules of the Christian faith because everyone would live exactly as the Gospel teaches.
Although the new era of peace did not begin in 1260, we can calculate another date using the same idea of De Fiore. Since 30 years is not the correct length of a generation, we will borrow the symbolism used in astrology to determine how many years each past generation may have lived. Remember that the life expectancy of people two thousand years ago, through the Middle Ages to the twentieth century, did not exceed 50. Some authors claim that life expectancy in olden times was, on average, only 35 years because war, hunger and disease took thousands of lives all over the planet. Each person completed a life cycle every 12 months. This means that the Sun travels through the 12 houses of the zodiac to return to the person’s house of birth. So we can consider four phases of a man’s life: childhood, youth, maturity and old age, each stage being 12 years long. From birth to 12 years is the childhood. Between 12 and 24 years, the youth. Between 24 and 36 years, the maturity, and between 36 and 48 years, the old age. Remember that this reasoning is generalized in order to make the necessary mathematical calculations. Certainly, many people in the past lived for more than 50 years. However, many people also died at twenty-something years old. The age of 48 is a symbolic medium for the time to which we refer. So we have 4 stages for the human life, and each phase is equal to 12 years, totaling 48 years of life. Now, if there were 42 generations before Christ, analogously, we will also have 42 generations after Christ, before the arrival of the third age. So, the beginning of the Age of the Holy Spirit predicted by Joachim of Fiore will be: 42 generations x 48 years = 2016. Thus, making the appropriate correction to the calculations of the prophetic Italian abbot, we conclude that the Age of the Holy Spirit and the consequent second coming of Jesus, a new world, will occur in 2016. The thinking of Abbot Joachim of Fiore is as correct as the division into three ages, but he missed slightly in terms of the time estimated for each generation.
Anunțuri

Diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie


Acest articol prezintă diferențele teologice dintre catolici și ortodocși, bazate pe punctele de vedere ale unor teologi ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Romano-Catolice, despre ceea ce interpretează aceștia ca fiind diferențele dintre teologiile lor, precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene.

Vezi şi: Tradiții ortodoxe contrare Bibliei

Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în The Byzantine Lists: Errors of the Latins (Listele bizantine: Erori ale latinilor) de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000).[1]
Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura bisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă și că „viziunea deplinei comuniuni care trebuie căutată este cea a unității într-o diversitate legitimă”[2] înainte de divizare, deoarece „primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități de durată în diversitate”.[3] În această viziune, dificultatea principală este dezacordul privind rolul Papei.[4]
Cu toate acestea, un număr de teologi ortodocși consideră că aceste diferențe sunt mult mai semnificative, adânc înrădăcinate și ireconciliabile. Acești teologi susțin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, teologia augustiniană și scolasticism și nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă cu excepția cazului în care aceste erori sunt stârpite și abandonate.[necesită citare]
Jeffrey D. Finch susține că „viitoarea apropiere dintre Est-Vest pare să fie depășit polemicile moderne neo-scolastice și neo-Palamiste”.[5]
În prezent, principalele diferențe dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică sunt includerea Filioque în Crez (și teologia aferentă a dublei purcederi—aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul) și sfera autorității papale. În plus, Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea schismă (cum ar fi Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și infailibilitatea papală) și alte aspecte ale doctrinei (cum ar fi păcatul originar), care sunt considerate doctrinar greșite (sau, mai tranșant, eretice) de către ortodocși.

Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
Schimbări ale imperiului condus de la Constantinopol
476 Sfârşitul Imperiului Occidental; 550 Cuceririle lui Iustinian I; 717 Ascensiunea lui Leon al III-lea Isauricul; 867 Ascensiunea lui Vasile I Macedoneanul; 1025 Moartea lui Vasile al II-lea al Bizanțului; 1095 Prima Cruciadă; 1170 Sub Manuel I Comnen; 1270 Sub Mihail al VIII-lea Paleologul; 1400 Înainte de căderea Constantinopolului

Puncte de acord asupra doctrinei
Deși există diferențe teologice între cele două biserici, există, de asemenea, unele puncte de acord asupra doctrinei. Acestea includ acceptarea în comun a deciziilor celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedivizate, și anume Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol și Al doilea conciliu de la Niceea.[necesită citare] Există, prin urmare, un acord cu privire la doctrinele majore, precum divinitatea și natura lui Iisus, succesiunea apostolică, întreita lucrare a episcopilor, preoților și a diaconilor, structura largă a bisericii vizibile, viața fără de păcat a Sfintei Fecioare Maria și onoarea sa din cauza că este Maica Domnului, invocarea sfinților, mărturisirea preoțească, folosirea imaginilor la închinare sau despre pâinea și vinul care devin prin Euharistie trupul și sângele lui Iisus Hristos.[necesită citare] Nicio comunitate a Bisericii nu subscrie la învățăturile protestante ale mântuirii prin credință (înțeleasă ca un lucru care nu necesită acte de iubire sau de caritate) sau la Sola Scriptura (prin care se exclud învățăturile doctrinare care au intrat în Biserică prin intermediul apostolilor sub forma Sfintei Tradiții).

Impactul diferențelor lingvistice
Cuvintele folosite într-o limbă și cele utilizate în altă limbă pentru a le traduce uneori nu corespund exact, acest lucru putând avea o semnificație mai largă sau mai restrânsă. În secolul al VII-lea, teologul răsăritean Sfântul Maxim Mărturisitorul a aplicat acest aspect la diferențele aparente între Europa de Vest și cea de Est, remarcând că aceasta au afectat eforturile depuse de vorbitorii occidentali de limbă latină pentru a exprima o idee în limba greacă, precum și eforturile depuse de vorbitorii de greacă din Orient să exprime o idee în latină: „Ei nu-și pot reproduce ideea într-o limbă și în cuvinte care le sunt străine la fel cum ar face-o în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem face”.[6] În secolul al XIII-lea teologul occidental sfântul Toma de Aquino a remarcat în mod similar:
„Multe lucruri care sună destul de bine în limba greacă, probabil că nu sună la fel de bine în latină. Prin urmare, latinii și grecii care declară că au aceeași credință se manifestă prin cuvinte diferite. Printre greci se spune în mod corect și catolic, că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei „ipostase”, dar pentru latini nu sună corect să spunem că există trei „substantiae”, deși termenul „ipostas” în limba greacă înseamnă același lucru ca și „substantia” în limba latină. Adevărul este că „substantia” în limba latină este folosit mai frecvent pentru a desemna esența. Și atât noi cât și grecii susțin că în Dumnezeu există doar o singură esență. Deci, când grecii vorbesc de trei „ipostase”, noi latinii vorbim de trei „personae”, precum învață Augustin în a șaptea carte a Treimii. Și, fără îndoială, există multe cazuri similare.”
„Este deci sarcina unui bun traducător, atunci când traduce un material despre credința catolică, să păstreze sensul dar să adapteze modul de exprimare, astfel încât să fie în armonie cu graiul limbii în care traduce. În mod evident, atunci când ceva spus într-un mod literar în limba latină este explicat în limbajul comun, explicația va fi inutilă dacă este redată pur și simplu cuvânt cu cuvânt. Cu atât mai mult, atunci când ceva exprimat într-o limbă este tradus doar cuvânt c

Punctele florentine
Cele mai cunoscute Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă sunt numite punctele florentine. Acestea sunt:
nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă, toți arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt considerați egali);
nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură greșită, cu profunde implicații teologice);
nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime cât și a celei fermentate);
nerecunoașterea existența Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).
Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:
infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă, indiferent de poziția eclezială pe care o deține);
harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);
neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toți oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate; ulterior, prin conlucrare – συνεργια – cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);
thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților – din a cărui supra-abundență, consideră Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, – precum și indulgențele (Biserica Ortodoxă consideră că virtuțile sunt personale și nu pot fi „împrumutate” sau „dăruite”; mântuirea este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se facă înainte de hirotonia acestora);
practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).

Filioque
Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque („și de la Fiul”), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinței definit de cele șapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan [Ioan, 15 26], în care Iisus Hristos învață ucenicii spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază faptul că trimiterea nu este același lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Hristos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare și între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.
O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuși în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăblițe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat ordin să fie așezate pe pereții Catedralei Sfântul Petru din Roma.

Referințe și note
* https://ro.wikipedia.org/wiki/Diferen%C8%9Be_teologice_%C3%AEntre_Biserica_Romano-Catolic%C4%83_%C8%99i_Biserica_Ortodox%C4%83
1 http://www.press.uillinois.edu/books/catalog/79xqw2qy9780252025587.html
2 http://www.vatican.va/edocs/ENG0221/__PI.HTM
3 http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf_jp-ii_apl_02051995_orientale-lumen_en.html
4 Pope Paul VI said: „What shall we say of the difficulty to which our separated brethren are still so sensitive? I refer to the difficulty which arises from the function which Christ has assigned to us in the church of God and which our tradition has so authoritatively upheld. The pope, we well know, is without doubt the most serious obstacle on the road to ecumenism.” http://archive.is/20120710183407/findarticles.com/p/articles/mi_m2065/is_n4_v46/ai_15918282/
5 http://books.google.com/books?id=DgtUoMqm594C&pg=PA243&dq=%22Several+Western+scholars+contend%22&hl=en&ei=hIYXTbXZOo-asAO_oPHaCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCMQ6AEwAA#v=snippet&q=modern%20polemics&f=false
6 http://www.monachos.net/content/patristics/patristictexts/185-maximus-to-marinus
7 http://dhspriory.org/thomas/ContraErrGraecorum.htm#0