Profeții diverse pentru 2017 Rusia va cuceri România și o va ruina


nostradamus romania rusia.jpgCea mai mare amenințare va veni din partea teroriștilor și a atacurilor biologice, iar Rusia este ţara care va startul următorului război mondial. Sunt două dintre profețiile lui Nostradamus pentru anul 2017, prezentate de B1 TV. Nu sunt veşti bune nici pentru România, în ochii profetului. Rusia va cuceri ţara noastră, pe care o va ruina.

În 2017, potrivit lui Nostradamus, lumea se va schimba. Coreea de Nord și cea de Sud se vor uni, iar liderul Kim Jong-un va fi detronat și va trebui să caute refugiu în Rusia. Acesta este considerat un dictator mai dur decât a fost tatăl său, iar familia sa a condus Coreea de Nord timp de 65 de ani.

Cât despre Rusia, profetul a prezis că va fi ţara care va startul următorului război mondial şi care va cuceri şi România. Mai mult, Nostradamus a crezut în posibilitatea unui Război Cald care ar putea avea loc la anul, din cauza încălzirii globale și diminuării resurselor.

Cea mai mare amenințare din viitor va veni din partea teroriștilor și a atacurilor biologice, a considerat profetul.

Previziunile lui Nostradamus îi implică și pe italieni. Peninsula s-ar putea confrunta cu dificultăți financiare, cu o creștere a șomajului și a creditelor, făcând ca această țară să fie „epicentrul” unei crize din zona euro.

Nostradamus a scris și despre China și mișcarea pe care ţara o va face spre binele echilibrului economic mondial. Yen-ul chinez ar putea deveni noua monedă globală.

Michel de Nostredame, un filozof francez al secolului 16, a prezis evenimentele din 9/11 din SUA, dar și victoria lui Donald Trump.

Sursa: B1 TV

soldier war.jpg

Citește și

În cele din urmă: Alianța SUA-Rusia promisă de Nostradamus este la vedere

Nostradamus, Catren 2,89

Într – o zi , cei doi mari maestri vor deveni prieteni, o
mare Puterea lor va fi văzută să crească:
Noul teren (America) va atinge puterea sa de mare,
La sângeros este raportat numărul.
Nostradamus, Catren 6.21

Când cei din polul arctic sunt unite împreună,
în marea frica de Est și groază:
Un nou ales una, susținută de un mare cutremur,
Rhodes (Grecia), Istanbul (Turcia) cu sânge barbar este pătat.

Isaac Newton a fost interesat de profețiile biblice, căutând în textele sfinte pattern-uri din care să extragă coduri pentru a descifra predicțiile. Conform calculelor acestuia, Sfârșitul Lumii ar trebui să vină în anul 2060. Totuși, un autor contemporan care s-a aplecat asupra studiilor lui Newton, J.S. Helios, avea să scrie o carte pe această temă – “The Final Countdown: What Isaac Newton failed to discover” – susținând că „ceea ce Isaac Newton nu a reușit să descopere” e faptul că termenul limită e mult mai aproape de noi: ANUL 2017, scrie antenasatelor.ro.

Într-un interviu publicat de „Jornal do Brasil”, citat de „The Epoch Times”, Helios explică unde a greșit Isaac Newton: „Într-unul dintre calculele sale a folosit o perioadă de 1290 ani, care este menționată în capitolul 12 din Daniel, începând cu anul 609 d.Hr. Cu toate acestea, nimic important nu s-a întâmplat în acel an, pentru a justifica că acesta este începutul profeției. Investigând Cartea lui Daniel (12:11-12), am descoperit că perioada profeției este de fapt 2625 ani (1290+1335), și că începutul profeției nu este 609 d.Hr., cum a crezut Newton, ci 609 î. Hr. Prin urmare, 2625 ani după 609 î.Hr. înseamnă anul 2017. ”

609 î.Hr. este anul în care evreii au pierdut Regatul lui Iudeei în favoarea egiptenilor, după bătălia de la Meghido. Acest eveniment important în istoria evreilor se află la începutul unui lanț de evenimente, care va dura mii de ani, prevenind pe evrei că vor avea multe de trecut până la a avea o națiune independentă.

https://www.realitatea.net/cutremurator-vine-apocalipsa-in-2017-profetiile-biblice-descifrate-de-isaac-newton_1851757.html

Iată ce ar fi prezis Baba Vanga despre Europa pentru 2017:

Celebra clarvăzătoare a prevăzut şi un moment de mare cumpănă pentru UE. „Noul imperiul unit la Europei  se va destrăma la început de mileniu trei, în anul în care o ţară mică din sud-estul continentului va deveni parte vie a cetăţii pământeşti”.

Anunțuri

Sănătate fără zahăr


03_10_2007ZAHARO poveste nu chiar atât de dulce de Rich Cohen

Pe fundul paharului

Trebuiau să dispară. Automatul de cola, automatul de snackuri, friteuza. Săltate şi târâte pe holuri, apoi afară la colţul străzii, stăteau alături de alte gunoaie sub cerul cenuşiu şi trist, în spatele Şcolii Elementare Kirkpatrick, una dintre cele câteva şcoli primare din Clarksdale, Mississippi. Asta a fost acum şapte ani, când administratorii şi-au dat seama prima oară de amploarea problemei. Clarksdale, un legendar oraş de deltă unde s-a născut epoca de aur a Delta bluesului, cu câmpurile sale de bumbac şi şesurile care se unduiesc spre fluviu, cu încă frumoasele sale vile victoriene, se află în mijlocul unei profunde crize a sănătăţii. Rate ridicate de obezitate, diabet, hipertensiune arterială, boli de inimă: consecinţe – spun unii experţi – ale zahărului, un produs care i-a adus în această emisferă, legaţi în lanţuri, pe strămoşii celor mai mulţi locuitori din Clarksdale. „Ştiam că trebuie să facem ceva“ – mi-a spus directoarea Școlii Kirkpatrick, SuzAnne Walton.

(Citeşte şi: Zahărul dăunează grav creierului)

Walton, născută şi crescută în Clarksdale, mă conducea prin şcoală, discutând despre modalităţile  – copt în loc de prăjit, fructe în loc de dulciuri – prin care profesorii încearcă să ajute elevii, dintre care majoritatea iau două mese pe zi la cantină. Purta uniformă medicală – îmbrăcămintea standard de luni pentru profesori, pentru a întări angajamentul şcolii faţă de sănătate şi bunăstare. Elevii sunt 91% afro-americani, 7% albi „şi trei hispanici“ – restul de 2%. „Copiii aceştia mănâncă ce li se dă şi de prea multe ori primesc cele mai dulci şi mai ieftine alimente: torturi, creme, bomboane. Trebuia să se schimbe. Era vorba de elevi“ – a explicat ea.

Să-l luăm de pildă pe Nicholas Scurlock, care şi-a început recent primul an la Gimnaziul Oakhurst. Nick, destul de înalt ca să urce în montagnes-russes la parcurile de distracţii mai mari, cântărea 61 kg laînceputul clasei a cincea. „Era îngrozit de ora de sport – mi-a spus directoarea Walton. Avea dificultăţi la alergare, la respirare – puştiul le avea pe toate.“

„Desigur, nu sunt în măsură să judec – a adăugat Walton râzând, lovindu-şi coapsele cu palmele. Euînsămi sunt o femeie masivă.“

M-am întâlnit cu Nick la cantină, unde stătea lângă mama lui, Warkeyie Jones, o femeie atrăgătoare de 38 de ani. Jones mi-a spus că îşi schimbase obiceiurile alimentare pentru a se ajuta pe ea însăşi şi pentru a fi un exemplu pentru Nick. „Obişnuiam să ronţăi dulciuri toată ziua, pentru că stau la un birou şi ce altceva să faci? Dar am trecut la ţelină – mi-a spus ea. Lumea spune: «Faci asta pentru că ai prieten.» Iar eu le spun: «Nu, o fac pentru că vreau să trăiesc şi să fiu sănătoasă.»“

Ia un pahar cu apă, umple-l cu zahăr, lăsă-l să stea cinci ore. Când te întorci, vei vedea cristalele lăsate la fundul paharului. Clarksdale, un oraş mare într-unul dintre cele mai grase ţinuturi, în cel mai gras stat, în cea mai grasă ţară industrializată din lume, este fundul băuturii americane, unde zahărul se depune în corpul unor copii precum Nick Scurlock – moştenirea zahărului în formă de băiat.

Moschei din marţipan

La început, pe Insula Noua Guinee, unde trestia de zahăr a fost aclimatizată în urmă cu vreo 10.000 de ani, oamenii culegeau trestia şi o mâncau crudă, mestecând o tulpină până când aroma le lovea limbile ca o explozie. Un fel de elixir, un leac pentru orice afecţiune şi pentru orice dispoziţie, zahărul reprezenta un laitmotiv în vechile mituri din Noua Guinee. Într-unul dintre ele, primul om face dragoste cu o tulpină de trestie, dând naştere rasei umane. La ceremoniile religioase, preoţii sorbeau apă cu zahăr din coji de nucă de cocos, băutură înlocuită între timp în ceremoniile sacre cu doze de coca-cola.

Încet-încet, zahărul s-a răspândit de la o insulă la alta, ajungând până la urmă pe continentul asiatic în jurul anului 1000 î.Hr. În 500 d.Hr., în India era deja transformat în pudră şi folosit ca medicament pentru dureri de cap, spasme stomacale, impotenţă. Ani la rând, rafinarea zahărului a rămas o ştiinţă secretă, transmisă de la maestru la ucenic. În 600, arta se răspândise în Persia, unde conducătorii îi primeau pe oaspeţi cu dulciuri din belşug. Când armatele arabe au cucerit regiunea, au adus cu ele ştiinţa şi dragostea pentru zahăr. Ca şi cum s-ar fi aruncat vopsea pe un ventilator: mai întâi aici, apoi dincolo, zahărul apărea oriunde era venerat Allah. „Oriunde mergeau, arabii duceau cu ei zahărul, produsul şi tehnologia de producere a acestuia – scrie Sidney Mintz în Sweetness and Power (Dulceaţă şi putere). Zahărul – spunem noi – a urmat Coranul.“

Califii musulmani făceau spectacol cu zahărul. Marţipanul era în mare vogă – migdale măcinate şi zahăr modelate în amestecuri bizare, care demonstrau bogăţia statului. Un scriitor din secolul al XV-lea descria o întreagă moschee din marţipan comandată de un calif. Săracii o admirau, se rugau în ea, o devorau. Arabii au perfecţionat rafinarea zahărului şi au transformat-o în industrie. Munca era brutal de grea. Căldura de pe câmpuri, strălucirea coaselor, fumul din camerele de fierbere, înghesuiala din mori. În 1500, când cererea de zahăr era în creştere, munca era considerată potrivită numai pentru muncitorii din cea mai joasă categorie. Mulţi erau prizonieri de război, est-europeni capturaţi după ciocnirile armatelor musulmane şi creştine.

Probabil că primii europeni care s-au îndrăgostit de zahăr au fost cruciaţii britanici şi francezi care au mers către est ca să smulgă }ara Sfântă de la păgâni. S-au întors acasă plini de viziuni, de poveşti şi amintiri despre zahăr. Cum trestia de zahăr nu este prea productivă în climatele temperate – are nevoie de câmpuri tropicale, îmbibate de ploaie, ca să prospere –, prima piaţă europeană  s-a format pe firavul flux oferit de comerţul musulman, iar zahărul care ajungea în Occident era consumat numai de nobilime, fiind atât de rar, încât era considerat o mirodenie. Dar odată cu extinderea Imperiului Otoman în secolul al XV-lea, comerţul cu Orientul a devenit mai dificil. Pentru elita occidentală căzută sub vraja zahărului, existau puţine opţiuni: să facă afaceri cu micii producători de zahăr din Sudul Europei, să-i învingă pe turci sau să creeze noi surse de zahăr.

La şcoală e numită era explorării, căutarea de teritorii şi insule care i-a trimis pe europeni în jurul lumii. În realitate, a fost, nu în mică măsură, o vânătoare de câmpuri propice pentru trestia de zahăr. În 1425, prinţul portughez cunoscut drept Henric Navigatorul a trimis trestie de zahăr în Madeira cu un prim grup de colonişti. Planta a ajuns curând pe alte insule atlantice nou descoperite – Insulele Capului Verde, Canarele. În 1493, când Columb a plecat în a doua sa călătorie spre Lumea Nouă, a adus cu el şi trestie. Astfel a apărut era producţiei la scară largă a zahărului, a insulelor caraibiene şi a plantaţiilor lucrate de sclavi, care a dus, în timp, la marile rafinării pline de fum de la marginea oraşelor de sticlă, la consumul de masă, copii graşi, părinţi obezi şi bărbaţi în treninguri XXL care se deplasează cu maşinuţe electrice.

Sclavii zahărului

Columb a plantat prima trestie de zahăr din Lumea Nouă în Hispaniola, nu întâmplător locul marii revolte a sclavilor câteva sute de ani mai târziu. În câteva decenii, morile marcau înălţimile din Jamaica şi Cuba, unde pădurea tropicală fusese tăiată, iar populaţia băştinaşă decimată de boală sau război sau înrobită. Portughezii au creat cel mai eficient model, făcând din Brazilia o primă colonie prosperă, cu peste 100.000 de sclavi care produceau tone de zahăr.

Pe măsură ce s-a plantat mai multă trestie, preţul produsului a scăzut, iar cererea a crescut. Economiştii numesc asta cerc virtuos – nu este o expresie pe care ai folosi-o dacă ai avea ghinionul să te afli pe partea greşită a ecuaţiei. La jumătatea secolului al XVII-lea, zahărul a început să devină, dintr-o mirodenie de lux din aceeaşi categorie cu nucşoara şi cardamomul, un produs de larg consum, mai întâi pentru clasa mijlocie, apoi pentru săraci.

În secolul al XVIII-lea, comuniunea zahăr-sclavie era deja desăvârşită. O dată la câţiva ani era colonizată, defrişată şi cultivată o altă insulă – Puerto Rico, Trinidad. Când băştinaşii mureau, cultivatorii îi înlocuiau cu sclavi africani. După ce era culeasă  şi măcinată, recolta era strânsă în cala navelor şi dusă la Londra, Amsterdam, Paris, unde era vândută pe produse finite, aduse apoi pe coasta de vest a Africii şi vândute pentru alţi sclavi. Partea sângeroasă a acestui „comerţ triunghiular“, în timpul căruia au murit milioane de africani, era cunoscută drept Calea de Mijloc. Până în 1807, când comerţul cu sclavi a fost interzis în Marea Britanie, peste 11 milioane de africani au fost duşi în Lumea Nouă – mai mult de jumătate ajungând pe plantaţiile de zahăr. Potrivit politicianului şi istoricului din Trinidad Eric Williams, „sclavia nu s-a născut din rasism; mai degrabă, rasismul a fost consecinţa sclaviei“. Cu alte cuvinte, africanii nu au fost înrobiţi pentru că erau consideraţi inferiori; au fost consideraţi inferiori pentru a justifica înrobirea cerută de înflorirea comerţului timpuriu cu zahăr.

Prima insulă britanică a zahărului a fost Barbados.  Pustie când a fost descoperită de un căpitan britanic, la 14 mai 1625, insula a fost curând umplută cu mori, case de plantaţie şi cocioabe. În primii ani s-au cultivat tutun şi bumbac, însă trestia a pus repede stăpânire pe insulă, ca pretutindeni unde a fost cultivată în Caraibi. Într-un secol, câmpurile au fost sărăcite, iar pânza freatică secătuită. Până atunci, cei mai ambiţioşi cultivatori părăsiseră deja Barbadosul în căutarea următoarei insule de exploatat. Până în 1720, Jamaica obţinuse deja supremaţia producţiei de zahăr.

Pentru un african, viaţa pe aceste insule era infernală. Pe tot cuprinsul Caraibilor, milioane au murit pe câmpuri, în clădirile unde se presa zahărul sau încercând să evadeze. Treptat, păcatul comerţului a început să fie simţit în Europa. Reformatorii propovăduiau abolirea; gospodinele boicotau trestia cultivată cu ajutorul sclavilor. În Sugar: A Bittersweet History (Zahărul: O istorie dulce-amară), Elizabeth Abbott îl citează pe William Fox, un lider al sectei quakerilor, care a spus unei mulţimi că pentru fiecare livră (cam jumătate de kilogram) de zahăr, „s-ar putea spune că noi consumăm cam două uncii (în jur de 50 de grame) de carne umană“. În Candide, de Voltaire, un sclav fără o mână şi un picior îşi explică mutilarea: „Când lucrăm în morile de zahăr şi ne prindem degetul în piatra de moară, ne taie mâna; când încercăm să fugim, ne taie un picior; mie mi s-au întâmplat ambele. Cu preţul acesta mâncaţi dumneavoastră zahăr în Europa.“

Cu toate acestea, boomul nu putea fi oprit. Zahărul a fost petrolul vremurilor sale. Cu cât gustai mai mult, cu atât voiai mai mult. În 1700, un englez obişnuit consuma 1,8 kg pe an. În 1800, un om obişnuit mânca 8,2 kg de zahăr. În 1870, acelaşi amator de dulciuri mânca 21 kg anual. Era sătul? Sigur că nu! În 1900, ajunsese la 45 kg pe an. În acel interval de 30 de ani, producţia mondială de zahăr din trestie şi sfeclă a explodat de la 2,5 milioane de tone pe an la aproximativ 12 milioane. Astăzi, americanul mediu consumă anual 35 kg de zahăr adăugat sau peste 95 g de zahăr adăugat zilnic.

Dacă mergi azi în Barbados, poţi vedea urmele lăsate de zahăr: morile în ruină, cu palele de lemn rotindu-se în vânt, fără rost; vilele degradate; drumurile care urcă şi coboară, dar niciodată nu scapă din vedere marea; hotelurile unde turiştii sunt îndopaţi cu gem şi rom; şi puţinele fabrici unde încă se aruncă trestia în prese, iar zahărul brut, dulce şi lipicios, este coborât prin jgheaburi. Stând într-o rafinărie, în timp ce oamenii cu căşti de protecţie alergau în jur, citesc un semn scris de mână: o rugăciune care-l implora pe Dumnezeu să le dea înţelepciune, protecţie şi putere pentru a strânge recolta.

Vinovatul

„Se pare că de fiecare dată când studiez o boală şi o urmăresc până la cauza iniţială, ajung înapoi la zahăr.“

Richard Johnson, nefrolog la Universitatea din Colorado, Denver, îmi vorbea în biroul său din Aurora, Colorado, cu Munţii Stâncoşi dominând orizontul. E un om masiv, cu ochi care sclipesc când vorbeşte. „De ce o treime dintre adulţi ·în întreaga lume· au hipertensiune, când în 1900 numai 5% aveau aşa ceva? – a întrebat el. De ce 153 de milioane de oameni aveau diabet în 1980, iar acum sunt 347 de milioane? De ce există tot mai mulţi americani obezi? Zahărul, credem noi, este unul dintre vinovaţi, dacă nu chiar principalul vinovat.“

Încă în 1675, când Europa de Vest trecea prin primul boom al zahărului, Thomas Willis, medic şi membru fondator al Societăţii Regale Britanice, nota că urina bolnavilor de diabet avea un gust „extraordinar de dulce, ca şi cum ar fi fost plină de miere sau zahăr“. 250 de ani mai târziu, Haven Emerson, de la Universitatea Columbia, a arătat că o creştere extraordinară a numărului de decese din cauza diabetului în perioada 1900-1920 corespundea cu o creştere a consumului de zahăr. Iar în anii ’60, nutriţionistul britanic John Yudkin a efectuat o serie de experimente pe animale şi oameni, arătând că o cantitate mare de zahăr în alimentaţie duce la niveluri ridicate de grăsime şi insulină în sânge – factori de risc pentru boli de inimă şi diabet. Însă mesajul lui Yudkin a fost acoperit de corul altor oameni de ştiinţă, care puneau ratele crescânde ale obezităţii şi bolilor de inimă pe seama colesterolului provocat de prea multe grăsimi saturate în alimentaţie.

Ca urmare, grăsimea ocupă o porţiune mai mică din dieta americană decât cu 20 de ani în urmă. Totuşi proporţia obezilor din America a continuat să crească. Principalul motiv – spune Johnson împreună cu alţi experţi – este zahărul, şi în special fructoza. Zaharoza, sau zahărul de masă, este alcătuită din cantităţi egale de glucoză şi fructoză, cea din urmă fiind tipul de zahăr care se găseşte în mod natural în fructe. De asemenea, ea dă zahărului de masă gustul său dulce delicios. (Siropul de porumb bogat în fructoză, sau HFCS, este tot un amestec de fructoză şi glucoză – cam 55% şi 45% în băuturile răcoritoare. Impactul zaharozei şi al HFCS asupra sănătăţii pare similar.) Johnson mi-a explicat că, deşi glucoza este metabolizată de celule în tot corpul, fructoza este prelucrată în primul rând în ficat. Dacă mănânci o cantitate prea mare sub forme digerate rapid, precum băuturile răcoritoare şi dulciurile, ficatul descompune fructoza şi produce grăsimi, numite trigliceride.

Unele dintre aceste grăsimi rămân în ficat, care, prin expunere îndelungată, poate deveni gras şi disfuncţional. Dar multe trigliceride sunt eliberate şi în sânge. În timp, tensiunea arterială creşte, iar ţesuturile devin treptat mai rezistente la insulină. Pancreasul reacţionează producând mai multă insulină, încercând să ţină lucrurile sub control. În cele din urmă, se instalează o afecţiune cunoscută ca sindrom metabolic, caracterizat prin obezitate, în special în jurul taliei, tensiune arterială ridicată şi alte modificări metabolice care, netratate, pot duce la diabet de tip 2, cu un risc crescut de atac de cord. O treime din populaţia adultă din SUA ar putea îndeplini criteriile sindromului metabolic stabilite de Institutele Naţionale de Sănătate.

Recent, Asociaţia Americană a Inimii s-a alăturat avertismentelor privind o cantitate prea mare de zahăr adăugată în alimentaţie. Dar argumentul său este că zahărul furnizează calorii fără niciun beneficiu nutritiv. Potrivit lui Johnson şi colegilor săi, acesta omite esenţialul. Zahărul excesiv nu înseamnă doar calorii goale; el este toxic.

„N-are nicio legătură cu caloriile sale – spune endocrinologul Robert Lustig de la Universitatea din California, San Francisco. Consumat în doze mari, zahărul este o otravă în sine.“

Johnson a rezumat opinia generală astfel: americanii sunt graşi pentru că mănâncă prea mult şi fac prea puţină mişcare. Dar mănâncă prea mult şi fac prea puţină mişcare pentru că sunt dependenţi de zahăr, care nu numai că îi face mai graşi, dar, după euforia glicemică iniţială, îi şi stoarce de energie, obligându-i să stea mult timp pe canapea. „Te uiţi la TV nu pentru că TV-ul e atât de interesant, ci pentru că n-ai energie să faci mişcare, deoarece mănânci prea mult zahăr“ – a spus el.

Soluţia? Nu mai mânca atât de mult zahăr. Când oamenii reduc cantitatea, multe dintre efectele neplăcute dispar. Problema este că în ziua de azi este extrem de greu să eviţi zahărul, unul dintre motivele creşterii consumului. Producătorii folosesc zahăr ca să compenseze gustul alimentelor degresate, cum ar fi produsele de patiserie fără grăsimi; ele par astfel mai sănătoase, dar adesea conţin cantităţi mari de zahăr adăugat.

În cel mai rău caz: te îmbolnăveşti de moarte nu mâncând alimentele care îţi plac, ci mâncând alimentele care îţi displac – pentru că nu vrei să te îmbolnăveşti de moarte.

La început a fost fructul

Dacă zahărul este atât de rău pentru noi, de ce râvnim la el? Răspunsul scurt este că o injecţie de zahăr în fluxul sangvin stimulează în creier aceiaşi centri ai plăcerii care reacţionează la heroină şi cocaină. Toate alimentele gustoase fac asta într-o anumită măsură – de asta sunt gustoase! –, însă zahărul are un efect foarte pronunţat. În acest sens, este literalmente un drog care dă dependenţă.

Astfel apare întrebarea: de ce creierele noastre ar evolua ca să reacţioneze pozitiv la un compus potenţial toxic? Răspunsul – mi-a spus Johnson – e adânc înrădăcinat în trecutul nostru simian, atunci când o poftă de fructoză era tocmai lucrul de care aveau nevoie strămoşii noştri pentru a supravieţui.

Cu aproximativ 22 de milioane de ani în urmă, maimuţele antropoide umpleau coronamentul pădurii tropicale africane. Supravieţuiau cu fructele copacilor, dulci de la zahărul natural, pe care le mâncau tot anul – o vară fără sfârşit.

Într-o zi, poate cinci milioane de ani mai târziu, un vânt rece a suflat prin acest paradis. Mările s-au retras, calotele glaciare s-au extins. Din valuri a apărut o limbă de pământ, un pod pe care câteva maimuţe aventuroase au părăsit Africa. Nomade, rătăcitoare, ele s-au stabilit în pădurile tropicale care acopereau Eurasia. Dar răcirea a continuat, înlocuind păduricile cu fructe tropicale cu păduri de foioase, în care frunzele se îngălbenesc toamna, apoi mor. A urmat o perioadă de foamete. Pădurile s-au umplut de maimuţe înfometate. „La un moment dat, la una dintre maimuţe s-a produs o mutaţie“ – a explicat Johnson. A făcut-o să prelucreze extrem de eficient fructoza. Chiar şi cantităţile mici erau stocate ca grăsime, un avantaj uriaş pentru supravieţuire în lunile în care iarna cuprindea pământul, iar hrana era puţină.

Mai târziu, un urmaş al acelei maimuţe, cu gena sa mutantă şi pofta sănătoasă de zahăr rar şi preţios din fructe, s-a întors la căminul său din Africa şi a dat naştere maimuţelor pe care le vedem astăzi, inclusiv celei care a răspândit progeniturile sale iubitoare de zahăr pe tot globul. „Mutaţia a fost un factor de supravieţuire atât de puternic, încât numai animalele care o aveau au supravieţuit; aşa că astăzi toate antropoidele au acea mutaţie, inclusiv oamenii – a spus Jonhson. I-a ajutat pe strămoşii noştri să reziste în anii neroditori. Dar când zahărul a ajuns în Occident pe scară largă, ne-am ales cu o mare problemă. Lumea noastră este inundată de fructoză, dar corpul nostru a evoluat pentru a supravieţui cu foarte, foarte puţină.“

Este o mare ironie: Tocmai lucrul care ne-a salvat ne-ar putea ucide în final.

Bucătarul sănătos

Deşi are doar 11 ani, Nick Scurlock este un reprezentant perfect al americanului mediu în era zahărului. Este hipereficient la transformarea în grăsime a zahărului pe care publicitarul şi vânzătorul de dulciuri le pompează în ficatul lui la un preţ foarte mic. Are 61 kg în clasa a cincea, este îndrăgostit de otrava dulce care-i pune viaţa în pericol. În timp ce stăteam în cantină, a zâmbit şi a întrebat: „De ce lucrurile bune îţi fac atât de rău?“

Dar articolul acesta este mai mult despre putere decât despre tentaţie. În cel mai bun caz, şcoala poate ajuta copiii să ia decizii mai bune. Acum câţiva ani, la Kirkpatrick se serveau plăcinte dulci şi pizza. Acum, în tot ţinutul, meniurile s-au îmbunătăţit. Şcoala are o grădină care produce pentru comunitate, o pistă de plimbare pentru elevi şi public şi un nou teren de joacă.

Într-un fel, lupta din Clarksdale este doar un alt front din bătălia continuă dintre baronii zahărului şi tăietorii de trestie. „Este o tragedie care îi loveşte mult mai puternic pe săraci decât pe bogaţi – mi-a spus Johnson. Dacă eşti bogat şi vrei să te distrezi, mergi în vacanţă, faci o călătorie în Hawaii, îţi oferi lucruri. Dar dacă eşti sărac şi vrei să sărbătoreşti, te duci la magazinul din colţ şi cumperi un tort de îngheţată.“

Când l-am întrebat pe Nick ce vrea să devină când va fi mare, a spus: „Bucătar.“ Apoi s-a gândit o clipă, s-a uitat la mama lui şi s-a corectat. „Un bucătar care găteşte sănătos“ – a spus el.

Băuturi carbogazoase. Ilustraţie NGM.

Băuturi carbogazoase. Ilustraţie NGM.

Băutura carbogazoasă

Lucrurile merg mai bine cu bule – sau aşa credeau amatorii de staţiuni, care adesea beau apă minerală gazoasă în cadrul diverselor tratamente. Descoperirea din secolul al XVIII-lea că dioxidul de carbon făcea apa efervescentă a dus la apariţia sistemelor de producere a sifonului, apoi la băuturi dulci, precum cea cu extract de rădăcini, berea de ghimbir şi cola. Băutura de 355 ml de astăzi conţine de obicei în jur de 42 g de zahăr.

Vată de zahăr. Ilustraţie NGM.

Vată de zahăr. Ilustraţie NGM.

Vata de zahăr

Ca exemplu de deserturi ironice, am putea sublinia că un dentist a fost coinventatorul aparatului de vată de zahăr. Produs obişnuit la bâlciuri, numit apoi „mătasea zânei“, aceasta nu este altceva decât zahăr colorat. Precursorul său – zahărul filat – era practic o formă de artă în Veneţia secolului al XV-lea, ai cărei cofetari o modelau în formă de animale, păsări şi clădiri pentru amuzamentul oaspeţilor.

Cereale. Ilustraţie NGM.

Cereale. Ilustraţie NGM.

Cereale

Bucle Aurii a decis că cel de-al treilea bol de terci pe care l-a testat era cel mai bun. Cine doreşte mai multă diversitate poate găsi 2.000 de cereale pe lista Oficiului American de Brevete şi Mărci.  Cerealele, vândute în varianta integrală, sănătoasă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au început să se transforme în anii ’20 în fulgi, floricele şi foitaje învelite în zahăr.

Sirop. Ilustraţie NGM.

Sirop. Ilustraţie NGM.

Sirop

De la supă la băuturi carbogazoase, valurile vâscoase de sirop de porumb bogat în fructoză se revarsă în peisajul alimentelor procesate. Numit „uşuratica lumii zahărului“ de către Sally Squires, fostă autoare de articole despre sănătate pentru Washington Post, HFCS este mai ieftin şi de obicei mai dulce decât zaharoza, zahărul făcut din trestie sau sfeclă. Este vreo diferenţă biologică? „Nu suficientă ca să ne preocupe – spune Marion Nestle, profesoară de nutriţie la Universitatea New York. Toată lumea ar duce-o mai bine dacă ar mânca mai puţin din oricare.“

Bomboane. Ilustraţie: Victoria Granof

Bomboane. Ilustraţie: Victoria Granof

Bomboane

Bomboanele sunt excelente, mai ales pentru americani, care au cheltuit 32 de miliarde de dolari pe dulciuri în 2011; consumul pe cap de locuitor a fost de aproximativ 11 kg. În trecut, un produs de lux pentru cei bogaţi, bomboana a devenit accesibilă odată cu scăderea preţului zahărului şi creşterea producţiei în masă în secolul al XIX-lea.

Cupcake. Ilustraţie NGM.

Cupcake. Ilustraţie NGM.

Brioşă

Pe 15 decembrie este ziua naţională a cupcake-ului în S.U.A., cu excepţia şcolilor din oraşul New York, care în 2009 au luat măsuri împotriva produselor de patiserie în cadrul unei politici privind sănătatea. Tortul miniatural şi-a făcut debutul în cărţile de bucate americane în 1826 – spune istoricul culinar Andrew Smith. Popularitatea tortuleţelor a crescut în 2000, când Carrie Bradshaw, din serialul Totul despre sex, a muşcat dintr-unul cu glazură de unt roz. În serialul TV Cupcake Wars (Războaiele tortuleţelor), reţetele concurente conţin ingrediente precum ceaiul îndulcit şi sifon cu aromă de ciocolată.

Sursa: http://www.natgeo.ro/stiinta/sanatate/10058-dragostea-de-zahar

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”


Istoricul si etnograful moscovit Nikolai Durnovo (1876-1936) declara la inceputul sec. al XX-lea ca “Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”, imagine: cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”, imagine: cersipamantromanesc.wordpress.com

Observatiile lasate de acesta dupa vizita sa in Basarabia, intre anii 1910 si 1915, constituie argument ca Basarabia a fost intotdeauna româneasca.

Nikolai Durnovo
Nikolai Durnovo

Intalnirea pe viu cu limba româna, folclorul românesc, cu copiii români, cu realitatea basarabeana, dar si cu politica tarista de rusificare l-au determinat pe istoricul si etnograful rus sa scrie “a una mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Reproducem un pasaj din amintirile lui Durnovo, care ne edifica in problema apartenentei basarabenilor la neamul românesc:

Cand uneori ma coplesesc amintirile, deodata evoc din ele una, cea mai placuta pentru mine: o gramada de copii intr-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori de pamant ale Basarabiei – iesiti din scoala si scufundati in lumina soarelui, jucandu-se si balbaind româneste, pe cand profesorul lor, un tanar idealist rus, venit de curand inBasarabia, imi povesteste cu lacrimi in ochi ce durere ii cuprinde mintea:
“Doar asta-i ca si cum m-as fi dus in Spania sa invat copiii de acolo ruseste. M-am vazut nevoit dintai sa invat eu insumi moldoveneste”.

Si bietul “apostol” al Ministrului rus de Instructiune a inceput deoadata sa vorbesca vesel de niste zicatori si cantece moldovenesti, la auzul carora toti copiii au alergat repede la noi, cei doi rusi, si cu bucurie si mandrie ascultau ei atunci pe elevul lor comun!

Un baiat mic, dar serios, a vrut sa-l corecteze la unele versuri pe profesor, dar a fost retinut de tovarasi. Atunci i-am dat eu voie sa iasa inainte la mine, l-am sarutat si l-am rugat sa-mi spuna ce observatii si corectari voia sa faca.

Si ne-a dat o lectie buna, mie si profesorului, acest baietas. Ne-a descoperit el nou legi firesti ale limbii române populare, ne-a deschis o fereastra de etnografie si folclor – nu tin minte amanuntul, dar ne-a fost rusine!

El purta in capusorul sau mic o intreaga lume nationala, pe care noi nu o stiam, care a fost in limba lui copilareasca atat de frumoasa si care venea sa dispara in Basarabia din vina noastra!…

Atunci am inteles eu pacatul acela nespus de mare, ce se face in Rusia in privinta românului basarabean. Am studiat geografia si istoria acestei tari si am ajuns la convingerile mele de astazi.

Acuma, cand imi aduc aminte de copilasul acela, ma pun si scriu a mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”

Gheorghe Ghimpu

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”, imagine: cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta obezităţii în lume


Insulele din Oceanul Pacific, localizate la est din Australia, alături de Kuweit, alcătuiesc topul zonelor în care se înregistrează cel mai mare procentaj al obezităţii în rândul populaţiei. În Europa, ţările cele mai afectate de această problemă sunt Marea Britanie, Spania şi Germania. Americanii sunt catalogaţi adesea ca fiind o naţiune de obezi. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Ratele în creştere ale obezităţii în râdul populaţiilor din insulele localizate în Sudul Oceanului Pacific au scos SUA din topul ţărilor cu cele mai mari procente ale obezităţii de pe glob. Specialiştii afirmă că introducerea alimentaţiei specifice Occidentului au condus la această răspândirea a obezităţii în aceste zone. Samoa Americană sau Samoa de Est ocupă primul loc în clasamentul obezităţii mondiale, având trei sferturi din populaţie obeză. Nauru şi Insulele Cook se pleaseză pe locul doi şi trei, cu un procent al obezităţii de 71% şi 63%.

Harta obezităţii în lume

Aceste insule au fost colonizate de australieni, americani, neozeelandezi, englezi şi francezi după cel de-al Doilea Război Mondial, iar schimbările sociale care au decurs au condus la înmulţirea cazurilor de obezitate.

„Mâncarea tradiţională ai insularilor precum peştele proaspăt, carnea şi fructele şi legumele locale au fost încoluite cu orez, zahăr, făină, carne la conservă, fructe şi legume conservate, băuturi carbogazoase şi bere. Aceste alimente nou introduse, bogate în calorii şi sărace în nutrienţi, au condus la această explozie a obezităţii“, au concluzionat cercetătorii de la Universitatea Oxford.

cele mai obeze

Cu un procent de 33%, SUA şi Arabia Saudită conduc cel de-al doilea calup al statelor cu cei mai mulţi obezi. Tot aici se regăsesc Mexic (32,1%), Africa de Sud (31,3%), Argentina (29,7%) Australia (26,8%), Spania (26,6%), Rusia (26,5%) şi Germania (25,1%). În Europa, cel mai bine stau Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Elveţia, Olanda, dar şi Romania, care apar colorate în verde, ceea ce înseamnă că procentul obezităţii este în jurul valorii de 10%.

europa obezi

Surse:
* http://adevarul.ro/sanatate/medicina/harta-obezitatii-lume-tarile-cei-mai-grasi-prezinta-romania-1_54c289b7448e03c0fde45536/index.html

Tradiții ortodoxe contrare Bibliei


Încep acest articol menţionând că sunt ortodox şi că, după ce am studiat majoritatea religiilor şi sectelor şi istoria religilor, credinţa mea este că ortodoxia este religia de pe Pământ cea mai apropiată de intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii.

(Vezi şi: Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor)

Ortodoxia ar trebui să se bazeze în principal pe textul biblic. Sunt cazuri în care tradiţia primează deşi încalcă evident anumite texte biblice (care nu sunt scoase din context!)

Marcu 7:7-9 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești. Voi ați lăsat poruncile lui Dumnezeu și țineți datina așezată de oameni. Ați desființat porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră.

Cu toții știm că această lume materială, această planetă este condusă de Diavolul (conform Luca 4, 5-8) Prin urmare, este logic să presupunem că de milenii acesta s-a infiltrat în toate instituțiile umane (stat, religie, servicii publice etc). Aşadar 100% şi credinţa dreaptă ortodoxă a fost ”infiltrată” şi anumite aspecte au fost înlocuite cu un amalgam de religii păgâne amestecate cu textul biblic!

Câteva tradiții ortodoxe contrare Bibliei:

1) Ținerea Sabatului Duminica! Nicăieri în Biblie (şi aici este o discuţie întreagă despre care e adevărata Biblie) nu scrie că Dumnezeu e schimbător şi că a înlocuit ziua de sâmbătă cu duminica pentru ţinerea Sabatului – dat ca un semn între El şi oameni. Dimpotrivă! Cu toate acestea Ţinerea Sabatului Duminica este o ”recomandare” a ”sfinţilor părinţi”. De ce ţinem noi Duminica zi de odihnă? Primele biserici creştine ţineau Sâmbăta ca sabat dar se întâlneau şi duminica pentru a discuta despre creştinism. Odată cu prigoana romană a evreilor, creştinii au vrut să facă ceva pentru ca romanii să nu-i confunde cu evreii – au schimbat ziua de odihnă!

2) Numirea popilor ca ”părinţi” sau ”tată” – Acest lucru este strict interzis de Biblie – doar Dumnezeu este tatăl spiritual al oamenilor. (Catolicismul numeşte pe şeful său ”papă” – pater – tată – ceea ce este şi mai grav, dar nu discutăm aici despre tradițiile catolice contrare Bibliei care sunt şi mai multe decât cele ortodoxe. Vezi şi: Diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie).

Matei 23-9 Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc!

3) Icoanele. În cele 10 porunci ale lui Moise, Dumnezeu interzice reprezentarea de orice formă a celor cereşti. Cu toate acestea icoanele apar în majoritate bisericilor ortodoxe. Islamul, din acest punct de vedere, este mai apropiat de dorinţa lui Dumnezeu.

Vezi şi: Iconoclasm

4) Botezul Din Biblie reiese că cel botezat este perfect conştient de ceea ce i se întâmplă, de asemenea despre copii se spune că sunt fără de păcat. Dacă Doamne fereşte li se întâmplă ceva, nu e niciun păcat că s-au dus pe lumea cealaltă fără botez!

Marcu 16:15-16 Cine va crede si se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osandit!

Asta nu înseamnă că Apostolii nu ar fi botezat copii, dar botezul acestora ar fi trebuit refăcut în momentul când au înţeles despre ce este vorba. Apostolii nu au fost nişte amulete magice care să transforme nişte persoane în ”îngeri” fără ştiinţa acestora! Există liber arbitru care se bazează pe simţire şi cuget! Vedeţi aici, de dragul ”dreptului la replică”, şi un contrargument care pe mine nu mă convinge cu nimic! Repet – eu sunt tot ortodox, asta nu înseamnă să nu-mi pun semne de întrebare acolo unde sunt sau par a fi probleme! Repet -să nu uităm cine conduce de fapt această lume materială (conform Luca 4, 5-8) şi că acesta logic s-a infiltrat în toate instituțiile umane (stat, biserică, servicii publice etc).

(Vezi şi: Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor)